Tech & Rights

#MeAndMyRights: Dacă supravegherea în masă și profilarea etnică sunt atât de nocive, cu ce le-am putea înlocui?

Uneori, oamenii care lucrează în domeniul drepturilor omului sunt desființați pentru că, deși critică puternic atât de multe din activitățile guvernelor, nu propun soluții concrete pentru problemele existente. Noi vrem să fim altfel.

by Israel Butler

După cum discutam într-un articol publicat anterior, în multe dintre atentatele teroriste care au avut loc recent, făptașii și cei implicați erau deja în atenția autorităților. Aceștia erau fie în atenția serviciilor de securitate pentru că erau suspectați de extremism violent, fie în atenția poliției pentru activități criminale, fie în atenția altor instituții pentru că aveau probleme de sănătate mintală. Aceasta sugerează că serviciile de securitate își pierd timpul și resursele atunci când colectează și se chinuie să caute prin tone de informații pe care le strâng de la publicul larg. Serviciile de securitate ar trebui să își cheltuiască resursele pentru a urmări suspecții în baza unor dovezi specifice și pentru a-și îmbunătăți modul în care împărtășesc informațiile pe care le au cu agenții de informații din străinătate. De asemenea, guvernul ar trebui să schimbe modul în care sunt organizate închisorile, astfel încât persoanele condamnate pentru infracțiuni să nu devină extremiști violenți în perioada de detenție. Serviciile de sănătate mintală ar putea fi îmbunătățite pentru a oferi îngrijire adecvată. Iar modul în care diferite părți ale guvernului împărtășesc informații între ele ar trebui îmbunătățit, astfel încât serviciile de securitate să poată acționa în baza semnelor de avertizare pe care le primesc

În plus, serviciile de securitate trebuie să își modifice modul în care își desfășoară activitățile. Studiile arată că cea mai importantă sursă de informații pentru combaterea terorismului și a criminalității în general este constituită din informațiile care vin din partea publicului. Spre exemplu, polițiștii nu au reușit să oprească atacurile din 2015 și 2016 din Franța și Belgia în parte pentru că nu aveau contact cu oamenii din comunitățile locale, ceea ce a însemnat că nu au avut acces la informațiile disponibile acolo. Dovezile sugerează că guvernele ar trebui să adopte un model bazat pe lucrul cu comunitatea, dezvoltând acolo relații de încredere reciprocă și parteneriat între poliție și localnici. Acest lucru implică, în mod natural, un schimb de informații între comunitate și poliție care poate contribui la identificarea problemelor existente la fața locului. În același timp este important ca această politică să fie aplicată întregii populații (nu doar minorităților) și să aibă ca scop real crearea unor relații de încredere, nu recrutarea de spioni. În caz contrar, practica ar putea avea consecințe nedorite, creând resentimente și suspiciuni suplimentare în grupurile minoritare și în rândul autorităților.

Citiți alte articole publicate anterior în cadrul seriei #MeAndMyRights aici.

Ați putea poate critica sugestiile noastre spunând că există prea mulți oameni suspectați de legături cu extremismul violent pentru ca serviciile de securitate să îi poată supraveghea pe toți. Creșterea resurselor alocate pentru supravegherea acestora ar putea ajuta, dar probabil nu ar fi de ajuns. Dacă acest lucru este adevărat, atunci guvernele trebuie, de asemenea, să analizeze de ce și cum devin oamenii vulnerabili la radicalizare și interesați de extremismul violent. Dacă guvernele pot scădea șansele ca cetățenii să devină vulnerabili la radicalizare, atunci vor avea mai puțini potențiali făptași pe care să trebuiască să îi supravegheze. Cercetătorii sunt de acord că radicalizarea și aderarea la extremismul violent sunt procese care se desfășoară în mai multe etape.

În prima fază, avem furia generată de ceva ce este considerat a fi nedrept, care determină un individ să pună la îndoială ordinea socială, juridică, economică sau politică existentă. Astfel de eveniment includ situații în care o persoană are o experiență personală în care este discriminată, cum ar fi respingerea de la un loc de muncă sau a fi oprit de polițiști din cauza etniei; tot aici sunt incluse și situațiile în care oamenii văd cum comunitatea din care fac parte suferă, fie acasă - locuind în cartiere defavorizate, având niveluri ridicate de șomaj și criminalitate, locuințe proaste sau performanțe reduse în educație, fie în străinătate- în cazurile în care este evident că puterile occidentale contribuie la menținerea sau participă în conflictele din Orientul Mijlociu.

În a doua fază, oamenii se confruntă cu o criză a identității lor sau simt că nu au nici un țel, simțind că sunt forțați să aleagă între identitatea lor națională și identitatea etnică sau religioasă. Acest lucru este mai probabil să se întâmple atunci când indivizii simt că nu au niciun rol în societate, neavând acces la locuri de muncă, la oportunități de a beneficia de educație de calitate și fiind discriminați de publicul larg și de autorități.

În a treia fază, primii doi factori se combină pentru a crea o „deschidere cognitivă", făcând individul receptiv la o nouă narațiune radicalizantă. În acest moment, individul caută răspunsuri pentru a înțelege nedreptatea și izolarea cu care se confruntă. În stadiul acesta este perfect pentru un recrutor sau mentor să intervină, pentru că îi este mai ușor să se folosească de o justificare bine structurată, bazată pe interpretări selective și manipulate ale unor texte religioase, potrivit cărira tot ce se întâmplă este din cauza conflictului care există între islam și iudeo-creștinism.

Citiți alte articole publicate anterior în cadrul seriei #MeAndMyRights aici.

Cel de-al patrulea și ultimul pas are loc atunci când individul se alătură unei rețele sau unui grup în care acești indivizi se supun radicalizării reciproce, de obicei sub supravegherea unui mentor sau a unui recrutor. Se pare că acest lucru se poate întâmpla și on-line în cazul în care un individ se expune la materiale care îi permit să se „auto-radicalizeze". În acest stadiu, indivizii își abandonează tabuul cu privire la a ucide oameni nevinovați și devin capabili ca astfel să își justifice efectuarea de acte extrem de violente.

Deși unele guverne spun că încearcă să prevină radicalizarea și extremismul violent, acestea tind să se concentreze asupra etapelor finale ale acestui proces, încercând să oprească, spre exemplu, răspândirea materialelor de indoctrinare pe internet. Cu alte cuvinte, încearcă să oprească recrutarea care poate avea loc după ce a s-a produs „deschiderea cognitivă". Dar, pentru a detecta radicalizatorii, guvernele trebuie să spioneze comunități întregi, ceea ce în sine creează resentimente, alienări și neîncredere, care contribuie la crearea unui mediu favorabil radicalizării.

De aceea guvernele ar trebui să abordeze altfel această problemă și să se ocupe în primul rând de aspectele care creează marginalizare și izolare. Autorităților ar trebui astfel să acorde mai multă importanță implementării obligațiilor pe care le au în domeniul drepturilor omului, precum promovarea egalității rasiale, pedepsirea actelor de discriminare și a infracțiunilor motivate de ură, îmbunătățirea accesului la educație și la locuințe (nesegregate); este de asemenea importantă luarea în considerare a obligațiilor din domeniul drepturilor omului relevante pentru politicile de afaceri externe. Acest lucru ar reduce probabilitatea ca persoanele să devină vulnerabile la radicalizare.

Aceasta nu înseamnă că radicalizarea s-ar opri - vor exista întotdeauna indivizi care pot fi convinși să efectueze acte violente. Dar, prin implementarea standardelor privind drepturile omului, guvernele ar avea probabil un impact enorm asupra fluxului de adepți noi, lăsând serviciile de securitate cu o sarcină mai ușor de gestionat.

Acesta este ultimul articol din această serie #MeAndMyRights. Acum știți de ce supravegherea în masă și profilarea etnică nu sunt metode eficiente de combatere a terorismului. Sperăm că v-am ajutat și că acum le puteți explica prietenilor și familiei de ce cea mai bună modalitate de a crea un mediu sigur pentru public este ca guvernele să își pună în aplicare obligațiile legale și să implementeze standardele privind drepturile omului.

Dacă doriți mai multe informații despre studiile și dovezile pe care ne bazăm când facem aceste afirmații, puteți să consultați raportul nostru „Securitate prin drepturile omului", disponibil aici.

#MeAndMyRights