În 1988 Italia a introdus o lege menită să încurajeze întreprinderile agricole din zonele mai puțin dezvoltate ale țării prin introducerea unor scutiri de taxe de care acestea să poată beneficia. Aceste beneficii fiscale permiteau companiilor să reducă la jumătate cantitatea de contribuții pentru asigurări de sănătate pe care acestea trebuiau să le plătească pentru angajații lor. Ulterior, Istituto Nazionale della Previdenze Sociale (INPS), autoritatea pentru plăţi din Italia, a emis o interpretare a legii conform căreia companiile se puteau bucura de aceste beneficii în mod alternativ, nu cumulativ.
Provocări juridice și aplicarea cu efect retroactiv a legii
Patru firme italiene care au făcut uz de aceste beneficii fiscale au introdus o acţiune în judecată împotriva interpretării legii propusă de INPS, susținând că beneficiile ar trebui să poată fi aplicate cumulativ. Firmele au cerut să li se ramburseze suma pe care ar fi primit-o dacă legea ar fi fost interpretată altfel. Atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel din Italia au dat câştig de cauză firmelor.
În 2003, înainte de finalizarea procedurilor judiciare de la nivelul primei instanţe, însă înainte ca hotărârea să rămână definitivă și irevocabilă, în Italia a intrat în vigoare Legea nr. 326, prin care s-a precizat expres că astfel de beneficii nu pot fi aplicate în mod cumulativ. În aceste circumstanţe, INPS a făcut apel la Curtea de Casație, care a anulat hotărârile anterioare ale instanţelor italiene, citând Legea nr. 326. În decizia Curții de Casație din 2007 s-a explicat că legiuitorul este în măsură să adopte legi care se aplică retroactiv, atât timp cât efectul retroactiv este rezonabil și justificat.
O încălcare a dreptului la un proces echitabil
În aceste circumstanţe, companiile s-au adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului, acuzând Italia că a încălcat articolul 6§1 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului (dreptul la un proces echitabil) pentru că a introdus legislație cu efect retroactiv în cursul unui proces, legislaţie care a fost apoi utilizată pentru a determina rezultatul procesului. Firmele au susţinut, de asemenea, că noua lege le-a afectat dreptul de proprietate deoarece pretenţiile lor la anumite sume de bani care le erau datorate de către INPS au devenit nejustificate prin introducerea unei legi cu efect retroactiv.
În hotărârea în cazul Azienda Agricola Silverfunghi SAS et. colab. v. Italia, emisă la 24 iulie 2014, Curtea a constatat că s-a realizat o încălcare a articolului 6. Chiar şi dacă se consideră că noua lege a fost necesară pentru clarificarea unor incertitudini juridice, circumstanțele cauzei, în special interesul public asociat cu punerea în aplicare a legii respective, nu au fost mai semnificative decât pericolul creat de legislația cu efect retroactiv. CEDO a constatat că nu a existat nici un interes public convingător pentru aplicarea sa retroactivă.
„O marjă largă de apreciere”
În ceea ce priveşte încălcarea drepturilor de proprietate ale companiilor, CEDO a stabilit că este necesar ca în adoptarea tuturor legilor fiscale să se menţină un echilibru între interesele fiscale ale statului și protecția drepturilor individuale. Curtea a declarat că statelor ar trebui să li se acorde o „marjă largă de apreciere” în determinarea politicii fiscale și în stabilirea unui echilibru între politicile lor sociale și economice. Din acest motiv, decizia Italiei de a-şi aplica legislaţia fiscală în mod alternativ a fost una legală deoarece a avut ca scop scăderea cheltuielilor publice, care este o povară pentru contribuabili.
Această hotărâre demonstrează că CEDO are o atitudine ezitantă în ceea ce priveşte extinderea către corporaţii a drepturilor de care se bucură persoanele fizice în temeiul Convenției. Decizia Curții cu privire la faptul că nu a fost încălcat dreptul de proprietate al firmelor a fost luată pe baza principiulei marjei de apreciere, principiu care permite interpretarea în mod diferit a Convenţiei în state membre diferite. Trebuie menţionat, de asemenea, că acest caz marchează o continuare a tendinței CEDO de a extinde protecţia oferită de Convenţia asupra contribuţiilor publice.