Recent, Curtea de Justițiea Uniunii Europene (CJUE)a pronunțat o hotărâre într-un caz în care un spaniol solicita companiei Google să înlăture un link cu informații personale. CJUE a hotărât în favoarea spaniolului și a stabilit că asemenea solicitări sunt întemeiate când informațiile respective sunt inexacte, irelevante, inadecvate sau excesive. De asemenea, Curtea a explicat că deși serverele Google nu sunt în UE, legislația Uniunii se aplică activității companei.
Implicațiile hotărârii au fost multiple, pe de-o parte se apără dreptul la viață privată, dar în același timp deschide posibilitatea comiterii unor abuzuri la adresa dreptului la liberă exprimare și liber acces la informații. In același timp hotărârea deschide o întrebare mai largă cu privire la obligațiile companiilor cu privire la drepturile omului. Se ridică întrebarea, ce se întâmplă cu normele drepturilor omului atunci când companiile operează în țări în care drepturile omului fie nu sunt garantate prin legislație, fie nu sunt respectate în practică? Un exemplu în acest sens ar fi fabricile marilor companii împânzite prin întreaga lume, în care condițiile de muncă sunt de multe ori similare sclavagismului.
Mișcarea drepturilor omului este la origini o mișcare împotriva opresiunii și abuzului de putere. Vine să ofere un scut cetățenilor împotriva exercitării abuzive a puterii statului și să stabilească limite peste care statul nu poate trece și pe care tot statul trebuie sa le apere. Astfel, statele sunt cele care în mod tradițional sunt obligate să apere și să protejeze drepturile omului, să asigure un cadru legal în care drepturile omului să fie protejate și care să sancționeze abuzuri și încălcări ale drepturilor omului.
În ultimul timp însă, în dreptul internațional se întrevăd o serie de evoluții care pot schimba paradigma identificării statului ca unic garant al respectării drepturilor fundamentale. În contextul în care companiile, cu precădere cele transnaționale, capătă din ce în ce mai multă putere, se pune problema dacă ele trebuie să primească și mai multe responsabilități și dacă este nevoie de garanții suplimentare pentru a ne asigura că acestea nu fac abuz de putere și nu încalcă drepturile omului.
Acest subiect a fost dezbătut și la nivelul Organizației Națiunilor Unite (ONU) in iunie 2014, când s-a încheiat cea de a 26-a sesiune a Consiliului ONU pentru Drepturile Omului (CDO), în timpul căreia au fost adoptate 34 de texte. Unul dintre aceste texte este rezoluția A/HRC/26/L.22/Rev.1, prin care CDO a decis să constituie un grup de lucru interguvernamental mult așteptat. Acesta are mandatul clar de a elabora un instrument internațional care să impună corporațiilor transnaționale și altor întreprinderi obligații legale cu privire la respectarea drepturilor omului.
În momentul de față, documentul de referință cu privire la obligațiile în materie de drepturile omului ale companiilor este un manual de principii, elaborat tot la nivelul ONU. Acesta însă se limitează la recomandări de ordin general care cer companiilor ca prin activitatea lor să respecte drepturile omului.
Rezoluția recent adoptată de CDO marchează un nou pas în a stabili caracterul juridic al companiilor. Reglementările cu privire la activitatea acestora exced demult domeniul legii comerciale. De exemplu, în România legea penală se aplică și companiilor încă din 2006; astfel, persoanele juridice (altele decât statul și autoritățile publice) pot comite infracțiuni și pot fi trase la răspundere penală. Acestora li se poate aplica chiar și pedeapsa capitală, ceea ce pentru companii înseamnă dizolvarea.
De asemenea, companiilor li se recunosc și o serie de drepturi. Un caz interesant în acest sens (Burwell c. Hobby Lobby) vine din SUA, unde Curtea Supremă de Justiție a Statelor Unite a extins aplicabilitatea libertății religioase și asupra activității unei companii. Concret, decizia Curții a statuat că o companie poate obține, pe considerente religioase, o scutire de la subvenționarea mijloacelor contraceptive, subvenționare inclusă în pachetul de asigurări medicale obligatoriu pentru angajatori în urmă cu câțiva ani.
Deșii pașii făcuți până în prezent nu sunt determinanți, tendința este evidentă: companiile încep să devină un actor relevant din perspectiva drepturilor omului. Pe viitor este interesat de văzut dacă vom avea norme ale drepturilor omului care vor urmări companiile, și le vor fi imputabile oriunde aleg să-și desfășoare activitatea.