​Obligativitatea vaccinării în cazul bolilor transmisibile NU încalcă drepturile și libertățile fundamentale

Bolile transmisibile nu sunt o problemă exclusivă a individului, ci şi a comunităţii, asupra căreia se vor răsfrânge efectele unei decizii individuale greşite. Dreptul la viață privată și la libertate de gândire nu sunt absolute, ci pot fi restrânse.


România se confruntă cu o epidemie de rujeolă în urma căreia au murit deja 34 copii numai în ultimul an. Problema vine pe fondul unor discuții pro și contra vaccinare, care se poartă în ultimii ani în mai multe țări, și de care nici România nu a fost ferită. În plus, autoritățile române au neglijat și aprovizionarea ritmică cu vaccinurile obligatorii, ceea ce a contribuit și mai mult la scăderea ratei vaccinării - una dintre cele mai scăzute din Europa, conform unui studiu din 2016 făcut de epidemiologii europeni. Unii părinți au fost nevoiți să apeleze la rude sau prieteni care călătoreau în afara țării ca să-și procure vaccinurile necesare noilor născuți, pe care în mod normal statul ar trebui să le asigure gratuit prin rețeaua medicilor de familie. Alți părinți, speriați și derutați de discuțiile pro și contra vaccinare, au decis să nu-și vaccineze copiii „deocamdată”.

Pe acest fond, un nou proiect de lege dezbătut în Parlament în această toamnă, ce prevede vaccinarea obligatorie și sancționarea părinților care refuză vaccinarea copiilor din motive de conștiință sau religioase, a stârnit dezbateri aprinse în societate și chiar proteste de stradă din partea unor grupuri de părinți nemulțumiți de introducerea obligativității vaccinării.

APADOR-CH a participat la toate dezbaterile parlamentare pe marginea proiectului de lege și a susținut varianta propusă de autorități, cu unele îmbunătățiri, argumentând că obligativitatea vaccinării în cazul bolilor transmisibile nu încalcă drepturile și libertățile fundamentale.

Asociația consideră că prevenirea răspândirii bolilor transmisibile trebuie să se facă în continuare prin vaccinare obligatorie, așa cum prevede legislația în vigoare – respectiv Legea 95/2006 și HG 857/2011 – dreptul individului de a opta dacă urmează sau nu un tratament fiind valabil numai în cazul bolilor netransmisibile, deci care nu pun în pericol sănătatea publică.

Dreptul la viață privată și libertatea de gândire nu sunt absolute

Articolele 8 și 9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocate de persoanele care refuză vaccinarea, nu consacră drepturi absolute ale omului, respectiv la viață privată și la libertate de gândire, ci au limitări. Între motivele acestor limitări se află și protejarea sănătăţii, individuale sau publice, şi protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. Exercitarea acestor drepturi nu justifică lezarea dreptului la viaţă (dreptul de a trăi), garantat în articolul 2 din CEDO, drept ce trebuie recunoscut atât copilului a cărui vaccinare se refuză, cât şi celorlalţi copii din colectivitate, care vor intra în contact cu cel nevaccinat.

APADOR-CH consideră că și îngrijorările părinților sunt justificate, obligaţia de a se supune vaccinării nu înseamnă şi obligaţia de a suporta greşelile medicale legate de administrarea vaccinului sau de a fi cobaiul unor experimente medicale. Din acest motiv, trebuie prevăzută în mod clar obligaţia statului de a asigura vaccinurile la timp, în cantitate suficientă şi de calitate corespunzătoare. Tot statul trebuie să răspundă pentru administrarea corectă a vaccinurilor, în principal prin stabilirea unor proceduri care să excludă sau să reducă la minimul posibil efectele negative care ar putea apărea în cazul unor persoane.

Odată stabilite drepturile și obligațiile fiecărei părți, este necesar ca legea să prevadă și sancțiuni clare și previzibile pentru a asigura și în practică acest caracter obligatoriu al vaccinării, nu numai în teorie.

Părinții trebuie să știe, de exemplu, că dacă refuză vaccinarea în alte situaţii decât cele prevăzute în art. 22 din proiect (când vaccinul e contraindicat medical), iar copilul suferă afecţiuni ale sănătăţii, vătămări de anumită gravitate sau dacă se produce decesul, părinţii vor răspunde penal, pentru rele tratamente aplicate minorului, sau pentru vătămare corporală sau pentru omor.

Este adevărat, în cazul protecţiei propriei sănătăţi, pentru afecţiuni netransmisibile (care nu pun în pericol sănătatea sau viaţa altora, ci doar a bolnavului respectiv) persoana are dreptul să decidă dacă va urma sau nu măsuri profilactice sau tratament medical, fiind necesar consimţământul său scris. Dar, în cazul afecţiunilor care privesc sănătatea publică şi care pun în pericol nu doar persoana bolnavului, ci colectivitatea, acest drept este înlocuit cu o obligaţie, şi anume cea de a se supune măsurilor de prevenire şi combatere a bolilor transmisibile.

Bolile transmisibile nu sunt o problemă exclusivă a individului, ci şi a comunităţii, asupra căreia se vor răsfrânge efectele unei decizii individuale greşite/arbitrare.

Abuzul de drept făcut în numele drepturilor omului

Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie (pe scurt, dreptul la viaţa privată), prevăzut în art. 8 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), invocat de unii contestatari ai conceptului de vaccinare obligatorie, nu este un drept absolut, care să nu permită excepţii/limitări şi nu justifică lezarea dreptului la viaţă (dreptul de a trăi), garantat în art. 2 din CEDO, drept ce trebuie recunoscut atât copilului a cărui vaccinare se refuză, cât şi celorlalţi copii din colectivitate, care vor intra în contact cu cel nevaccinat nu numai la şcoală, grădiniţă etc, ci şi în parc, la cinema, în mijloace de transport sau în alte locuri publice din afara instituţiilor de învăţământ. În acest sens, art. 8 par. 2 din CEDO prevede că dreptul la viaţa privată poate fi îngrădit dacă îngrădirea este prevăzută de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară, printre altele, pentru protejarea sănătăţii, individuale sau publice, precum şi pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

De asemenea, art. 17 din CEDO, care interzice abuzul de drept, prevede că niciun drept dintre cele prevăzute în cuprinsul CEDO (deci, nici dreptul la viaţa privată) nu poate fi exercitat abuziv, adică nu poate fi folosit de nimeni (stat, grup sau individ) pentru îndeplinirea de acte care urmăresc distrugerea celorlalte drepturi sau libertăţi fundamentale ori pentru îngrădirea acestora într-o măsură mai mare decât o face CEDO. În consecinţă, dacă dreptul la viaţă privată este exercitat printr-un refuz arbitrar al vaccinării, el poate fi considerat ca fiind exercitat abuziv, în raport de art. 17 din CEDO, deoarece o astfel de exercitare poate distruge/pune în pericol grav dreptul la viaţă (al copilului nevaccinat şi al copiilor din colectivitate, de exemplu), garantat în art. 2 din CEDO, prin crearea condiţiilor de instalare şi proliferare a unor boli mortale, care nu pot fi prevenite decât pe calea vaccinării.