Au trecut aproximativ 50 de ani de la faimosul caz Miranda, al Curții Supreme din SUA, în care instanțaa stabilit că un suspect/inculpat nu poate fi interogat fără a i se aduce la cunoștință că are dreptul de-a păstra tăcerea și dreptul la un avocat. În caz contrar, mărturiile astfel obținute nu vor putea fi folosite ca probe în proces.
Acest principiu se regăsește și într-o nouă directivă a Uniunii Europene din 2013 privind dreptul la informare în cadrul procesului penal. Directiva cere ca orice persoană arestată sau reținută de poliție să primească o „notă scrisă” (un pliant) în care să-i fie trecute drepturile precum: dreptul de a fi asistat de un avocat, de a fi informat cu privire la acuzare, de a păstra tăcerea etc. Aceste drepturi ar trebui prezentate într-un limbaj accesibil iar pliantul ar trebui înmânat persoanei reținute, căreia ar trebui să i se ofere posibilitatea să-l citească și să-l păstreze. Directiva oferă chiar un model de astfel de pliant. Termenul limită pentru toate țările EU să implementeze directiva a fost 2 iunie 2014.
Împreună cu o organizație din Marea Britanie (Fair Trials International) și alți parteneri din întreaga UE încercăm să vedem în ce măsură statele membre au implementat această directivă. În România se pare că nu avem încă un astfel de pliant, deși pentru implementarea directivei s-a adăugat un articol în codul de procedură penală, art. 209 (17), care stabilește că persoanei reținute i se comunică drepturile în scris. Cu toate acestea, nu există un mod unitar în care se face această comunicare, iar în practică se pare că ești rugat să semnezi un proces verbal prin care declari că ai luat la cunoștință de prevederile art. 83 din codul de procedură penală, uneori chiar ți se citesc aceste prevederi sau le găsești scrise în procesul verbal, dar totul depinde de polițistul de care dai. Practica actuală poate genera abuzuri si nu asigură o informare reală cu privire la drepturile inculpatului.
Un studiu din SUA care a analizat cazurile persoanelor acuzate și căror nevinovăție a fost dovedită pe baza probelelor ADN, a arătat că în aproximativ 30% din aceste cazuri, înaintea stabilirii nevinovăției prin proba ADN , persoanele au mărturisit că sunt vinovate – deci în aproape 30% din astfel de cazuri s-a putut stabili că inculpații și-au mărturisit vinovăția deși ei nu erau vinovați. E greu de înțeles de ce o persoană nevinovată ar spune că este vinovată de o infracțiune, și e greu de stabilit dacă în lipsa testului ADN acele persoane ar fi mers la închisoare pentru o infracțiune pe care n-au comis-o. Dar acest exemplu poate explica de ce e important dreptul la tăcere, drept care pentru a fi eficient el trebui să fie cunoscut de beneficiar.
Este important ca dacă tot avem aceste drepturi, care au apărut în special din nevoile semnalate în practica judiciară, să ne și asigurăm că ele sunt utile în a preveni abuzuri. Mulți dintre noi poate știm că putem să tăcem când suntem interogați, da poate cu „ceva la mână” am fi mai încrezători în a uzita de acest drept și a nu mărturisi că ne-am omorât vecinul care de fapt este încă în viață, cum s-a întâmplat în cazul faimos al fraților Boorn.
Până pe 2 iunie 2015 Comisia Uniunii Europene va trebui să prezinte un raport cu privire la modul în care această directivă a fost implementată. Sperăm ca până atunci, țări precum România să fi întreprins eforturi pentru a se asigura ca toți cei reținuți/arestați își cunosc drepturile și nu cad pradă unor abuzuri.