Mulți dintre prietenii mei de pe Facebook sunt obsedați de politică. Nu e chiar șocant. Am absolvit științe politice la o universitate internațională și jumătate dintre foștii mei colegi de la master predau astăzi științe politice în diferite instituții europene. Ne conectăm prin intermediul rețelelor sociale. Cu toții intră în mod regulat în dezbateri despre definirea concretă a situației din anumite țări din Europa de Est. O fi oare potrivit să le numim democrații iliberale. Sau poate ar fi mai bine să le numim democrații limitate. Sau democrații defecte. Sau democrații îndrumate. Sau autocrații liberale. Sau autoritarism electoral.
Eu sunt orice altceva, însă nu și un tocilar.* Nu am de obicei răbdare să intru în dezbateri aparent inutile.** Nu-mi pasă cum numește cineva ceva atâta timp cât suntem de acord cu elementele care stau la baza noțiunii și etichetarea nu provoacă confuzie. Când vine vorba însă despre descrierea anumitor regimuri est-europene, există mari șanse să se creeze confuzii.
Zâmbete cinice
De ce? Să vă explic pe scurt modul în care funcționează aceste regimuri. Nu câștigă putere printr-o lovitură de stat. Controlează alegerile și le câștigă. Nu discută despre cum nu le convine constituționalismul. Scriu imediat o constituție nouă spunând că cea vechea nu poate face față provocărilor cu care ne confruntăm în secolul XXI. Nu încalcă în mod flagrant legile. Le schimbă însă de la o zi la alta, fără a se consulta în mod corespunzător cu părțile interesate. Și apoi devin obsedați de legi. Fac legi care sunt prea ambigue pentru a ne da seama exact dacă ni se aplică chiar nouă. Fac legi adaptate pentru a viza anumită instituție sau eveniment care nu le place sau pe care vor să le evite. Fac legi care pur și simplu nu pot fi urmate. Și aplică în mod selectiv aceste legi împotriva dușmanilor lor, citând importanța respectării legii cu zâmbete mari și cinice pe față.
Nu interzic mass-media independentă. Le cer însă oligarhilor loiali să facă rost de cât mai multe puncte de lucru independente pe care să le transforme într-o mașină de propagandă. Apoi amenință restul mass-mediei cu tot felul de probleme până când aceștia încep să se cenzureze singuri. Nu închid organizațiile societății civile. Le numesc agenți străini și le taie accesul la donatori. Nu bagă la închisoare lideri ai opoziției fără proces. Îi acuză de gestionare defectuoasă de fonduri. Sau le distruge reputația. Sau îi cumpără. Nu ard cărți. Se asigură doar că scriitorii critici nu primesc același sprijin de care se bucură ceilalți scriitori. Nu interzic filmele. Presează însă cinematografele să nu le arate.
Deci cum ar trebui numite aceste regimuri? Să le descriem oare drept tipuri noi de democrații, necunoscute anterior? Sau pur și simplu drept democrații (imperative) imperfecte? Sau e mai bine să spunem clar că nu sunt democrații?
Păstrăm doar ce-i nou și aruncăm ce-i vechi?
Când experții în științe politice încearcă să explice cât de democratică este o țară sau ce tipuri de democrații există în zilele noastre folosesc de regulă o serie de variabile asupra cărora s-a convenit. Se uită la libertatea presei, la corectitudinea alegerilor, la independența sistemului judiciar, la cum sunt respectate anumite drepturi fundamentale și așa mai departe. Și apoi fie adună scorurile acordate, fie - dacă sunt interesați de categorizare - caută cazuri similare, țări care înregistrează mai mult sau mai puțin aceeași valoare pentru majoritatea elementelor analizate.
Susținătorii „noilor tipuri" de democrații ar putea bineînțeles susține că variabilele pe care oamenii de știință le folosesc nu sunt obiective, deoarece măsoară tipul lor de „democrație", în baza unor caracteristici de tip vechi. Această obiecție e însă o mare prostie. Imaginați-vă că aveți o prietenă care vă spune că a compus operă, însă un tip nou de operă. O ascultați. Și vă suna a death metal - așa că sugerați că cel mai bun mod de a decide ce gen este de fapt ar fi să o comparați cu alte melodii pe care le cunoașteți. Prietena însă s-ar enerva și v-ar acuza că sunteți nedrept. De ce să ne uităm la ceva vechi pentru a ne da seama ce gen are o anumită melodie? Este un tip nou dintr-un anumite gen!
În acest exemplu, dat fiind că situația e între prieteni și poate țineți la prietenia asta, ați putea lăsa de la dumneavoastră și să spuneți că ce a fost a fost și că există și alte lucruri foarte diferite. Strategia nu este însă potrivită în discuțiile despre democrație. Ar trebui să insistați mai mult pe luarea în considerare a anumitor caracteristici.
Legitimitate și unicorni
Atunci când experții în științe politice folosesc variabilele tradiționale pentru a vedea cât de democratice sunt țările contemporane, ceea ce găsesc, din păcate,e că nu există cazuri clare de democrații și cazuri clare de non-democrații. Există un număr uriaș (și în creștere) de țări care se încadrează între ele. Este vorba despre o a treia categorie- destul de diferită de o dictatură, dar și de o democrație.
Există și un motiv pentru care aceste regimuri care intră în această a treia categorie insistă să se numească democrații. Există un motiv pentru care aceștia insistă că, deși „democrația" lor este „diferită", nu este cu nimic mai puțin „democratică”. Motivul este legitimitatea. Până în prezent, doar democrațiile au fost considerate regimuri legitime. Marea majoritate a oamenilor cred că democrația este singura formă acceptabilă de guvernare.
Dar să nu va lăsați înșelați. Acestea nu sunt forme noi de democrație. Nu sunt nici măcar democrații mai puțin perfecte. Nu sunt democrații. Democrațiile sunt liberale, se bazează pe statul de drept, pe mass-media liberă, pe independența sistemului judiciar și așa mai departe. Aceste elemente rămân valabile indiferent dacă la guvernare se află un regim conservator, socialist sau liberal.
Nu există democrații illiberale.*** Dacă doriți, le puteți numi regimuri hibride pentru a arăta că sunt mai acceptabile decât dictatura, rămânând însă departe de o democrație reală.
Noi vom alege însă calea cea mai simplă și le vom numi regimuri autoritare. Pentru că sunt oricum inacceptabile.
* Colegii mei probabil că izbucnesc în râs chiar acum. Dar chiar nu sunt!
** Recunosc însă că am scris cândva o lucrare de filosofie cu privire la problema comensurabilității. Am susținut că un crocodil poate fi mai lung decât este verde. Și chiar asta voiam să spun!
*** Unicornii nu există.