Cele două fețe ale Doctorului Jekyll: dezbaterea cu privire la interzicerea portului de văl complet

Dr. Eugenia Relaño, expertă în domeniul drepturilor omului și a libertății religioase, analizează precedentele juridice existente cu privire la interzicerea portului de văl care acoperă întreaga față.

Acum câteva luni, Rights International Spania (RIS) a publicat o analiză detaliată a hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) în cazul S.A.S c. Franței. Această analiză a Eugeniei Relaño,expertă în domeniul drepturilor omului și a libertății religioase, face parte din seria de articole „Dezbateri juridice", publicate de RIS și scrise de cercetători din afara organizației.

În hotărârea în speță, CEDO a decis că interdicția absolută a portului de văl complet în spațiile publice nu este contrară prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului. Guvernul olandez și-a anunțat intenția de a introduce o interdicție similară, iar în anumite sectoare sunt deja luate astfel de măsuri, motivate prin același raționament folosit de către CEDO. În acest context și în contextul reinițierii dezbaterilor cu privire la portul de văl la nivel european, vă propunem să citiți un fragment din articolul citat mai sus, în care, după analiza argumentelor instanței, experta își prezintă propriile concluzii.

----

Argumentele folosite în hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza S.A.S c. Franței pentru a justifica interzicerea portului de văl complet în spațiile publice sunt lipsite de consecvență juridică și reflectă prejudecăți primitive și superficiale. Lipsa argumentelor juridice solide a fost substituită de argumente emoționale, care au fost exagerate și amplificate de mass-media. Obiectivul unui sistem juridic este de a elimina incertitudinea juridică și de a detecta dacă legile sunt implementare în mod arbitrat sau mai exact, așa cum se întâmplă în acest caz, dacă sunt limitate anumite drepturi. Viabilitatea legală și practică a unei interdicții generale cu privire la portul de văl complet în spațiile publice ar trebui să fie pusă în discuție, în mare parte pentru că nu este necesar: interdicții specifice, care sunt parțială și suficiente în același timp, există deja pentru a garanta un respect de bază pentru siguranța și ordinea publică. Trebuie să reiterăm faptul că indignarea sau sentimentele de confuzie sau de respingere față de anumite practici sunt motive insuficiente pentru limitarea drepturilor fundamentale. Așa cum a subliniat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, libertatea de exprimare nu poate fi limitată la cererea opiniei publice; dacă ar fi așa, cea mai mică perturbare ar fi suficientă pentru a face libertatea de exprimare și de întrunire impracticabile. Unul dintre elementele fundamentale ale teoriei drepturilor omului este noțiunea de proporționalitate. O „necesitate socială imperioasă", ca justificare a unui drept, nu poate să se bazeze pe o noțiune nedeterminată din punct de vedere legal, cum ar fi „a trăi împreună".

Ar trebui remarcat faptul că instanța a explicat că obiectivul legii franceze este unul legitim: protecția drepturilor altora, în special stabilirea condițiilor necesare pentru a garanta persoanelor posibilitatea de „a trăi împreună". Dacă am accepta acest argument, am ajunge la p un nou concept meta-legal – „a trăi împreună" - care devine o impunere de ordin moral a opiniei majorității, cu privire la proprietățile publice și care poate justifica restricții cu privire la exercitarea deplină a libertăților individuale. Aceasta reprezintă un viraj totalitar periculos, precum și o intruziune nelegitimă a statului în definirea demnității umane, care ar trebui să fie un act strict personal și netransmisibil, care corespunde exclusiv fiecărui individ în parte. Din punct de vedere legal, demnitatea nu poate fi externalizată și transformată într-o noțiune care să țină de conceptul de etică publică de „a trăi împreună", cu scopul de a proteja anumite persoane de propria demnitate și de exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale proprii. Acest lucru este lipsit de sens din punct de vedere legal și constituie în mod clar un instrument de opresiune.

În cauza S.A.S. c. Franței, CEDO s-a dedicat unui grad exagerat de activism legal, justificând o interdicție absolută pe baza unei necesități de a trăi împreună, care - în timp ce este susținută de majoritatea oamenilor- are temeiuri juridice limitate. Prin definiție, limitarea drepturilor trebuie să fie proporțională cu circumstanțele specifice ce țin de timp și loc; o interdicție absolută nu este o restricție bazată pe circumstanțe, ci pur și simplu o interdicție cu privire la exercitarea anumitor libertăți în public. Din păcate CEDO și-a depășit propriile precedente în astfel de cazuri. În Eweida et al. c. Regatului Unit, Curtea a decis că dreptul de a-și manifesta public religia este un drept fundamental, pe de o parte deoarece o societate democratică sănătoasă trebuie să tolereze și să susțină pluralismul și diversitatea și pe de altă parte pentru că persoanele care au făcut din religie o parte centrală a vieții lor au dreptul de a-și comunica convingerea altora.

Așa cum declarase Thomas Hammarberg, fostul Comisar pentru drepturile omului al Consiliului Europei: „Faptul că discuția publică din mai multe țări europene s-a concentrat aproape exclusiv asupra a ceea ce este perceput ca fiind un mod musulman de a se îmbrăca a creat impresia că se referă la o anumită religie. Unele dintre argumente au fost în mod clar islamofobice și cu siguranță nu au creat nici un fel de conexiuni și nu au încurajat dialogul”. Interesele majorității nu numai că le împing pe aceste femei într-o situație schizoidă, obligându-le să stea la casele lor ca și cum ar fi Dl. Hyde, ci promovează de asemenea noțiunea doctorului Jekyll de „a trăi împreună", bazată pe „etica publică", prin care se ascund contradicții și temeri.

Impactul acestor interdicții apasă în mod disproporționat anumite grupuri – și anume femeile musulmane - încălcând flagrant principiului nediscriminării pe bază de credință, religie și sex. Nu s-a demonstrat că aceste măsuri sunt necesare pentru protejarea siguranței publice. Dimpotrivă, această interdicție a demonstrat că poate încuraja o cultură a fricii, dezvoltarea de speculații și stereotipuri, recunoscute în cadrul legal, toate acestea fiind foarte periculoase pentru orice democrație pluralistă și sănătoasă.

Textul integral al dezbaterii juridice (în limba spaniolă) este disponibil aici.