Tech & Rights

#ToObeyOrNotToObey: Teoriile privind recunoștința și corectitudinea

Există vreo obligație născută din recunoștință care ar trebui să îi facă pe cetățeni să respecte legea? Dar una născută din corectitudinea pe care le-o datorăm concetățenilor noștri?

by Orsolya Reich

Așa cum ați citit în articolul nostru anterior, există mulți filozofi care se îndoiesc că faptul că locuiești într-o țară anume, deții proprietății acolo sau participi la procese electorale ar constitui un act prin care consimți cu adevărat la a te supune legilor țării respective. Aceasta nu înseamnă însă că o astfel de obligație nu ar există. Ea s-ar putea însă naște din altceva decât dintr-un act de consimțământ.

Recunoștința

Ce ar putea fi acest altceva? Unii susțin că ar fi recunoștința. Cea mai cunoscută versiune a teoriei privind recunoștința care ar da naștere obligației de a respecta legea susține că, de vreme ce ne bucurăm de beneficii oferite de stat, cum ar fi drumuri publice, poliție și instanțe judecătorești, statul ar trebui să fie considerat binefăcătorul nostru. Toți am avea așadar o datorie generală de recunoștință care ne-ar obliga să nu acționăm contrar intereselor binefăcătorului nostru. Încălcarea legilor este contrară intereselor statului. Prin urmare, am fi obligați să respectăm legile.

Cât de convingătoare este această teorie? La început, ideea pare pentru mulți una atrăgătoare. Până la urmă, viața noastră ar fi probabil destul de neplăcută dacă autoritățile nu ne-ar oferi drumuri publice, poliție sau un sistem de justiție. Cu siguranță trebuie să fiți recunoscător pentru oportunitatea de a trăi într-o țară sigură, cu servicii publice.

Teoria privind recunoștința pare de asemenea, cel puțin la prima vedere, să permită cu ușurință whistleblowing-ul. Aceasta pentru că nu poate fi în interesul statului să susținem, spre exemplu, funcționarii corupți. A-i denunța pe aceștia pare așadar îndreptățit chiar dacă pentru aceasta ar trebui încălcate anumite legi; încălcarea legilor într-un astfel de caz nu pare imediat contrară intereselor statului.

Dezacord

Cu toate acestea, mulți filozofi nu sunt de acord cu teoria privind recunoștința. Potrivit acestora, pentru a datora ceva unui binefăcător, acel binefăcător ar trebui să ne ofere beneficii intenționat și ar trebui ca pentru aceasta să depună eforturi și să se folosească de resurse importante. Imaginați-vă următoarea situație. Cum ar fi dacă cineva ar produce diamante prin transpirație fără niciun fel de efort. Nu i-ar păsa foarte mult de ele și le-ar lăsa acolo unde se întâmplă să cadă. O astfel de persoană v-ar traversa întâmplător proprietatea, iar diamantele ar cădea în fața ușii dumneavoastră. Persoanei respective nu i-ar păsa, le-ar lăsa acolo și ar pleca mai departe. Dumneavoastră le-ați găsi și v-ați îmbogăți. Cât de multă recunoștintă și ce alte obligații ați avea dumneavoastră față de o astfel de persoană?

Putem să spunem că ar fi totuși imposibil să nu simțim, într-o astfel de situație, niciun fel de recunoștință; o astfel de atitudine poate părea ciudată sau chiar rău-intenționată. Dacă stăm însă să ne gândim puțin mai mult, recunoștința pe care am simți-o nu ar fi oare mai puțin față de persoana respectivă și mai mult față de viață, soartă, providență sau ceva similar? Și chiar dacă am simți cu adevărat recunoștință față de persoana respectivă, cât de departe ne-ar face aceasta să mergem? Ar însemna oare că trebuie să facem tot ce ne spune persoana? De aceea cei mai mulți filozofi sunt de acord că, chiar dacă statul ar putea fi considerat drept un mare binefăcător, recunoștința pe care i-am datora-o nu ar fi suficient de puternică pentru a constitui baza obligației noastre generale de a respecta legile.

Corectitudinea și whistleblowing-ul

Pe ce altceva ar putea atunci să se bazeze obligația noastră de a respecta legea? Unii filosofi spun că într-un stat ne bucurăm de multe beneficii care s-au născut ca urmare a cooperării dintre concetățeni și de aceea am avea obligația de a respecta legile. Această obligație s-ar naște nu din recunoștință, ci din datoria de a fi corect. Aceasta înseamnă că trebuie să respectăm legile nu pentru că moralitatea ne cere să fim recunoscători statului, ci pentru că moralitatea ne cere să fim corecți față de ceilalți și să nu fim parazitari, profitând de munca altora, fără a le da nimic înapoi. Întrucât statul de drept este necesar pentru menținerea cooperării într-o societate, trebuie să învățăm să ne supunem legile. Cu alte cuvinte, trebuie să jucăm jocul potrivit acelorași reguli; oricând unui jucător sau mai multor jucători li se permite să nu respecte regulile, există riscul ca nici ceilalți jucători să nu mai simtă că trebuie să le respecte.

Cum se aplică teoria privind corectitudinea față de whistleblowing? Această teoria, la fel ca toate celelalte teorii pe care le discutăm în această serie, recunoaște că pot exista motive morale pentru încălcarea legii care sunt, în cazuri excepționale, mai puternice decât datoria noastră generală de a ne supune lor. Poate fi justificată, de exemplu, încălcarea regulilor de circulație atunci când aceasta este singura modalitate prin care puteți ajunge la timp la spital cu mama dumneavoastră care e pe moarte și șansele de a răni pe cineva prin încălcarea acestora sunt foarte mici; aceasta chiar dacă teoria consimțământului, cea privind recunoștința sau cea privind corectitudinea ar prescrie în mod normal că e necesară respectarea acestor reguli. În mod similar, atunci când whistleblowing-ul ar putea salva vieți, dar ar implica încălcarea anumitor reguli, cum ar fi spre exemplu nerespectarea lor într-un aeroport nou construit, atitudinea celor care ar face whistleblowing poate fi justificată chiar și atunci când teoria consimțământului, cea privind recunoștința sau cea privind corectitudinea ar prescrie în mod normal că e necesară respectarea acestor reguli.

Există o obligație de a fi corect?

Înainte de a ne grăbi însă să spunem că teoria privind corectitudinea ne-a convins, haideți să ne gândim la următoarea situație: un grup de vecini hotărăsc să creeze un sistem public de divertisment, care să includă toți oamenii din cartier, inclusiv pe tine. Sunteți 365, așa că fiecăruia îi este atribuită o zi din an. În ziua atribuită, persoana în cauză trebuie să pună muzică, să spună glume, să comenteze cu privire la cele mai noi știri sau alte activități de divertisment. La un moment dat sosește ziua atribuită ție. Până în acea zi, nimeni nu a refuzat să contribuie. Înseamnă asta că sunteți obligat moral să vă distrați vecinii?

Unii spun că nu. Nu ați vrut să vă implicați în acest proiect și dacă ați fi putut alege, nu ați fi fost de acord să o faceți. Poate fi adevărat că uneori vecinii dumneavoastră v-au amuzat cu ce au făcut și v-au făcut să vă simțiți bine, așadar ați profitat de pe urma eforturilor lor, însă nu ați acceptat niciodată să o faceți. Iar simplul fapt că ați primit ceva nu poate însemna că acum aveți obligații. Obligațiile se nasc numai atunci când le acceptați în mod voluntar.

Înseamnă oare că nici teoria privind corectitudinea nu vă ajută și trebuie să căutați alta? Nu neapărat. Unii susțin că simpla primire a unor bunuri sau mărfuri fără de care nu am putea trăi o viață normală, pașnică, civilizată poate într-adevăr să ducă la nașterea unei obligații de a fi corect și, prin urmare, de a respecta legile. Dacă sunteți de acord cu această idee, vă sugerăm să citiți acest articol.

Dacă simțiți că nici aceste teorii nu v-au convins și că răspunsul se află în altă parte, așteptați următorul nostru articol, unde vom discuta despre teoriile non-tranzacționiste privind obligația de a respecta legile.