Tech & Rights

CJUE face lămuriri în legătură cu standardele privind detenția migranților

Într-un caz implicând un cetățean sudanez care se afla în detenție, Curtea de Justiție a UE a explicat că instanțele judecătorești trebuie să ia în considerare, în cazul migranților, alte opțiuni decât detenția.

by Polish Helsinki Foundation for Human Rights

Bashir Mohamed Ali Mahdi a fost arestat în august 2013 în Bregovo, Bulgaria, în timp ce încerca să intre în Serbia. Acesta a fost arestat după ce s-a dovedit incapabil să prezinte un document de identitate valabil (identificându-se doar ca fiind cetățean sudanez); ulterior a fost dus la un centru de detenție în Busmantsi pentru a aștepta expulzarea.

La două zile după arestarea sa, domnul Mahdi a semnat o declarație scrisă prin care și-a dat acordul de a se întoarce de bună voie în Sudan. Autoritățile bulgare au cerut guvernului sudanez ajutorul în vederea obținerii unor documente de identitate pentru Mahdi, documente de care Bulgaria avea nevoie pentru a putea organiza expulzarea; Sudanul însă a refuzat să elibereze astfel de documente pentru Mahdi, care între timp se răzgândise și își retrăsese acordul de a se întoarce de bună voie în țara de origine.

Detenție prelungită, în ciuda existenței unor măsuri alternative

Dl. Mahdi a rămas în centrul de detenție din Busmantsi. O femeie din Bulgaria a emis o declarație scrisă pentru acesta, afirmând că domnul Mahdi va primi cazare și mijloace pentru a se întreține pe parcursul șederii sale în Bulgaria. Această declarație a fost respinsă, la fel ca și alte măsuri alternative invocate de dl. Mahdi, inclusiv acceea de eliberare cu condiția raportării lunare către Ministerul local de Interne, pe motiv că domnul Mahdi nu a intrat inițial în țară în mod legal, nu avea permis de ședere, iar statutul de refugiat îi fusese refuzat; de asemenea, a fost invocat faptul că încercarea sa de a intra în Serbia constituise o infracțiune.

Dat fiind faptul că actul inițial pe care se baza detenția era valabil pentru o perioadă de șase luni, autoritățile bulgare au început, în februarie 2014, un proces prin care solicitau prelungirea detenției pe motiv că exista riscul ca acesta să fugă și pe motiv că acesta ar fi refuzat să coopereze. Instanța judecătorească din Bulgaria a decis să emită o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, considerând unele prevederi ale legislației UE neclare.

CJUE face lămuriri în legătură cu atribuțiile instanțelor judecătorești în cazurile de detenție

CJUE a explicat că o instanță care are de-a face cu o cerere de prelungire a termenului inițial de detenție trebuie să fie capabilă să ia în considerare și să se pronunțe cu privire la toate aspectele relevante în cazul respectiv; aceasta trebuie să fie capabilă și să emită o hotărâre care să fie susținută și să înlocuiască decizia anterioară luată de către autorități. Instanța trebuie să aibă, de asemenea, competența de a dispune sancțiuni mai puțin severe și să poate alege între mai multe opțiuni, care să includă atât eliberarea cât și prelungirea detenției.

CJUE a decis, de asemenea, că lipsa de acte de identitate nu este suficientă, ea singură, pentru a justifica o prelungire a unei perioade de detenție. (Astfel, lipsa documentelor de identitate și a permisului de ședere ale domnului Mahdi nu sunt suficiente pentru a justifica prelungirea detenției sale). Mai mult decât atât, Curtea a decis că în cazurile în care prelungirea detenției este justificată, aceasta nu se poate dispune pentru o perioadă mai mare de 12 luni.

„Lipsa de cooperare”

Curtea de Justiție a oferit lămuriri și în legătură cu declarația Bulgariei cu privire la „lipsa de cooperare a unui cetățean dintr-o țară terță”. Curtea a decis că domnul Mahdi ar fi dat dovadă de „lipsă de cooperare”, în sensul avut în vedere de Directivă, numai în cazul în care comportamentul său ar fi constituit, în mod direct, o piedică în fața eforturilor guvernului de a găsi soluții și ar fi cauzat întârzieri procedurale. Orice determinare cu privire la comportamentul și modalitatea sa de cooperare trebuie să fie făcută de către o instanță națională.

CJUE a recunoscut că statele membre nu au obligația de a elibera permise de ședere resortisanților țărilor terțe pur și simplu pentru că aceștia nu au astfel de documente. Însă, păstrând raționamentul conform căruia lipsa acestor acte nu poate justifica prelungirea detenției, Curtea a stipulat că, în cazul în care se dispune eliberarea, minimul pe care îl poate face un stat membru este să ofere persoanei în cauză o confirmare scrisă a statutului său.