În ultimul episod am văzut cum formatorii de opinie au nevoie de dreptul la viață privată pentru a-și forma idei, care sunt ulterior oferite spre dezbaterea publică. Am înțeles și că publicul are nevoie de dreptul la viață privată pentru a cerceta, a se gândi la și a dezbate idei noi, astfel încât să poată decide dacă să le accepte sau să le respingă. Am numit acest fenomen inovație socială și am explicat că este nevoie de democrație pentru dezvoltarea inovației sociale și ca doar prin această combinație legile pot ajunge să reflecte regulile și opiniile sociale întotdeauna în evoluție într-o societate.
Mai există însă și un alt aspect al democrației. Pe lângă faptul că aceasta trebuie să ne permite să spunem ce ar trebui să conțină legea, trebuie de asemenea să ne permită să verificăm dacă liderii noștri politici, religioși și din lumea de afaceri respectă aceste reguli în mod corespunzător. Guvernele ajung la putere și ajung să o piardă în funcție de nivelul de mulțumire al oamenilor cu privire la modul în care au creat și au implementat regulile. Putem numi acest fenoment răspundere democratică.
Citiți articolele publicate anterior în cadrul seriei #MeAndMyRights
Care este rolul formatorilor de opinie în acest proces? Ei bine, formatorii de opinie fac mai mult decât să vină cu idei noi care pot ajunge să devină norme sociale. Fac publice, de asemenea, informații privind modul în care se aplică în practică regulile existente. Jurnaliști, academicienii, politicienii, activiștii și ONG-uri muncesc permanent pentru ca cei aflați la putere în societate să respecte regulile care le sunt impuse. Aceștia investighează, anchetează și informează publicul despre lucruri precum luarea de mită de la întreprinderi, abuzul de putere al polițiștilor sau luare de decizii proaste la nivel guvernamental, cum fi începerea unui război în baza unor informații inexacte.
Formatorii de opinie au nevoie să li se respecte dreptul la viață privată atunci când încearcă să ne tragă la răspundere liderii pentru greșelile lor. Nu au nevoie de dreptul la viață privată pentru a nu se simți constrânși de controlul social, pentru că în această situație nu contrazic regulile sociale și nu dezvoltă noi concepte. Au nevoie de dreptul la viață privată pentru a se asigura că nu suferă niciun fel de represalii din partea liderilor pe care îi critică.
Formatorii de opinie sau cei care îi ajută sunt frecvent pedepsiți pentru munca lor. De exemplu, există multe cazuri de jurnaliști care lucrează în domeniul terorismului sau în Orientul Mijlociu și care au fost plasați pe liste de supraveghere guvernamentală și au fost supuși perchezițiilor, iar sursele lor au fost amenințate sau abuzate. Exista de asemenea multe cazuri în care persoane care au încercat să facă publice informații cu privire la abuzuri din partea guvernelor sau companiilor au fost sancționați disciplinar, și-au pierdut locurile de muncă, au fost urmărite penal sau au fost ucise. Serviciile de securitate s-au infiltrat în ONG-uri, cazurile cele mai cunoscute fiind legate de infiltrarea în organizații care militează pentru protecția mediului, pace, pentru distrugerea armelor nucleare, pentru libertăți civile, egalitate și împotriva apartheid-ului, distrugând organizațiile cu pricina sau viața activiștilor. Au existat chiar și cazuri unde cei care au suferit au fost cadre didactice, care și-au pierdut locurile de muncă, funcția și finanțările pentru cercetare, deoarece lucrau pe subiecte neagreate de guverne.
Citiți articolele publicate anterior în cadrul seriei #MeAndMyRights
Răspunderea democratică se bazează pe dreptul la viață privată, deoarece acesta le permite formatorilor de opinie să cerceteze și să ancheteze liber, fără teama că vor fi urmăriți și persecutați de cei aflați la putere. Dreptul la viață privată le permite formatorilor de opinie să lucreze fără să se teamă că pun în pericol viețile sau carierele personale sau pe cele ale colaboratorilor lor.