Nu există nici o diferență. În ultimele câteva sute de ani s-au folosit mulți termeni pentru a descrie ceea ce astăzi numim cel mai des „drepturi ale omului”. Astfel de termeni includ „libertăți civile" sau „libertăți fundamentale".
Există două teorii privind motivul pentru care UE a ales să folosească termenul de „drepturi fundamentale" în loc de „drepturile omului".
Potrivit primei astfel de teorii, UE a crezut poate că este mai ușor să se folosească termenul de „fundamental” deoarece acesta este folosit în Constituțiile mai multor state membre ale Uniunii. Potrivit celeilalte teorii, UE este puțin narcisistă, crede că implementează foarte bine prevederile dreptului internațional din domeniul drepturilor omului și vrea să spună publicului european că a făcut ceva inovativ în domeniu, creând „drepturi fundamentale”. Ne dăm însă cu toții ușor seama că aceasta nu are nimic de a face cu realitatea.
Contează terminologia?
În general vorbind, oameni care lucrează în cadrul UE în probleme care au legătură cu drepturile omului și care se petrec în interiorul UE vor folosi termenul de „drepturi fundamentale”. Dacă sunt întrebați, aceștia vor spune că prin „drepturi fundamentale” se referă la drepturile omului, așa cum sunt acestea protejate în legislația UE.
Din punct de vedere juridic, drepturile garantate prin Carta Drepturilor Fundamentale (mai multe despre aceasta în curând!) au aceleași semnificații ca și drepturile din Convenția Europeană privind Drepturile Omului și din tratatele ONU privind drepturile omului.
Spre exemplu, în cazul în care Curtea de Justiție a UE trebuie să definească înțelesul dreptului la un proces echitabil care este protejat în Carta UE, aceasta se va uita de obicei doar la ce a spus Curtea Europeană a Drepturilor Omului în legătură cu acest drept și va copia poziția acesteia.
Drepturile omului sunt „universale"
Carta Drepturilor Fundamentale nu creează noi drepturi și nici drepturi diferite de cele deja enumerate în alte tratate internaționale privind drepturile omului. Și așa și trebuie să fie. Drepturile omului trebuie să fie „universale" – aceasta înseamnă că aceasta aparțin fiecărui persoane pur și simplu în virtutea faptului că aceste persoane sunt ființe umane. Deși uneori există diferențe minime în modul în care acestea sunt interpretate, drepturile omului nu ar trebui să se schimbe de la o țară la alta sau de la o cultură la alta.
Unii susțin că această Cartă a Drepturilor Fundamentale ar fi cea mai modernă și mai lungă listă a drepturilor omului.
Acest lucru nu este adevărat. Carta enumerează într-adevăr câteva drepturi care nu sunt menționate în mod explicit în alte tratate, cum ar fi dreptul la protecția datelor. Dar, în marea lor majoritate, toate drepturile menționate în aceasta erau deja recunoscute în dreptul internațional. Spre exemplu, dreptul la protecția datelor exista, însă era tratat ca parte a dreptului la viață privată. Atunci când statele membre UE au convenit asupra listei de drepturi care urma a fi cuprinsă în Carta Drepturilor Fundamentale, ce au făcut în mare parte acestea a fost să copie drepturile enumerate deja în Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în tratatele ONU privind drepturile omului – la care aderaseră deja toate, individual, cu mulți ani în urmă.