Tech & Rights

​Coronavirusul în Spania: polițiștii comit abuzuri iar judecătorii fac din ce în ce mai puțin pentru a proteja cetățenii

Guvernul spaniol a declarat stare de urgență, ceea ce aduce, normal, la unele restricții asupra drepturilor cetățenilor. Nu înseamnă însă că drepturile omului, precum dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil, dispar.

by Daniel Amelang

Pe 14 martie, dată care acum pare să fie undeva foarte departe, Consiliul de Miniștri a aprobat Decretul Regal 463/2020, prin care a declarat stare de urgență. În această situație excepțională, puterea executivă poate limita, într-o oarecare măsură, drepturile omului, fără însă ca acestea să poată fi suspendate. Este a doua oară când se declară stare de urgență în Spania. Prima dată a fost în 2010, în timpul unei greve a controlorilor de trafic aerian, când armata a preluat controlul activității lor.

Acest decret reglementează o serie de probleme logistice, cum ar fi, printre altele, închiderea magazinelor, interdicția de a ieși în stradă fără motiv justificat și mobilizarea armatei. Cu toate acestea, cea mai relevantă parte pentru avocații care lucrează zi de zi cu instanțele judecătorești este, fără doar și poate, a doua dispoziție suplimentară, potrivit căreia: "Termenele sunt suspendate și termenele procedurale pentru toate ordinele jurisdicționale sunt suspendate și întrerupte". Cu alte cuvinte, toată activitatea judiciară este complet paralizată.

Următorul alineat menționează o serie de excepții de la această blocare completă a instanțelor penale: „suspendarea și întreruperea nu se aplică în procedurile habeas corpus, procedurile privind obligațiile de serviciu ale organelor legii sau cele cu deținuți, ordine de protecție, procedurile urgente de supraveghere a închisorilor și orice măsuri de precauție cu privire la violența împotriva femeilor sau a minorilor."

Cu alte cuvinte, Decretul prevede clar că serviciile organelor de siguranță trebuie să fie menținute. Însă, chiar dacă rata comiterii de infracțiuni a scăzut cu 50%, poliția continuă să rețină cetățeni și numărul de persoane private de libertate pentru că nu respectă instrucțiunilor cu privire la starea de urgență crește. Este intolerabil faptul că, într-o țară care pretinde că respectă principiile statului de drept, astfel de privări de libertate nu sunt supuse controlului judecătoresc. Toți deținuții au dreptul să solicite controlul legalității reținerii lor în fața unei autorități judiciare, să facă declarații în fața unui judecător și și să-și apere drepturile.

Decretul prevede, de asemenea, că „în faza de anchetă, judecătorul sau instanța de judecată pot fi de acord să desfășoare proceduri care, datorită naturii lor urgente, nu pot fi amânate”. Prin urmare, atât obligativitatea continuării serviciilor organelor de siguranță, cât și libertatea acordată judecătorului de a efectua proceduri urgente de investigație, protejează dreptul la apărare.

Cu toate acestea, teoria și practica nu se aliniază întotdeauna și întâlnim obstacole în calea exercitării unei apărări adecvate. Există patru motive principale pentru această situație: (1) lipsa resurselor, (2) eșecul procesării procedurilor urgente, (3) incertitudinea juridică și (4) emergenta cultură a pedepsei sau legea penală împotriva inamicului.

1. Lipsa resurselor

Lipsa resurselor este unda dintre cele mai mari probleme ale Administrației Justiției din Spania de ani de zile. Lipsește personalul, facilitățile noi, echipamentele informatice actualizate, instruirea specifică pentru judecători și procurori, lista de deficiențe putând continua la nesfârșit. Și acum, în mijlocul acestei pandemii, protecția individuală și colectivă de bază lipsește și ea.

Avocaților li se cere să ajute deținuții în interoriul secțiilor de poliție și în instanțe, care sunt - prin natura lor - locuri închise, fără a li se furniza mănuși sau măști. Dacă doresc să își păstreze sănătatea, aceștia trebuie să evite să se apropie de cei pe care teoretic îi apără, evitând evident și orice contact fizic și petrecând cât mai puțin timp cu ei. În acestă situație este dificilă crearea unui climat de încredere avocat-client, astfel încât cel care are nevoie de apărare să se simtă suficient de confortabil pentru a împărtăși în detaliu versiunea sa cu privire la ce s-a întâmplat.

Acest lucru generează un sentiment de neliniște și neîncredere în rândul deținuților, care nu numai că sunt privați de libertate, dar și își dau seama și că dreptul lor la apărare ar putea fi afectat.

La rândul lor, unii judecători și procurori (care deseori păstrează o anumită distanță față de deținuți atunci când depun mărturie în fața lor), vor căuta să termine cât mai repede cazul, ceea ce poate duce la un interes scăzut în a auzi versiunea completă a apărării.

Din aceste motive, în urmă cu câteva zile, trei dintre cele patru asociații principale ale judecătorilor din Spania au trimis o scrisoare de urgență Comisiei permanente a Consiliului general al sistemului judiciar, avertizând că nu își vor mai face treaba dacă nu se iau măsuri serioase pentru a li se proteja sănătatea.

2. Eșecul procesării procedurilor urgente

Așa cum am subliniat deja, Decretul le permite judecătorilor să convină asupra judecării oricărei proceduri pe care o consideră urgentă și care nu poate fi amânată. Prevederea sună bine. Însă aceasta nu este ușor de pus în practică, ținând cont de faptul că instanțele oferă deja doar servicii minime și că judecătorii înțeleg diferit semnificația cuvântului „urgent”.

Am să vă ofer drept exemplu o situație prin care am trecut chair eu recent. Poliția mi-a arestat o clientă, acuzând-o că ar fi agresat un ofițet al legii, ea negând ferm că ar fi făcut așa ceva. A fost adusă în fața unui judecător și eliberată. Examinând locul unde a fost arestată, am descoperit că acolo există camere de supraveghere video. Cu alte cuvinte, este posibil ca intervenția poliției să fi fost înregistrată, ceea ce înseamnă că ar putea exista dovezi cu privire la nevinovăția clientei mele. În urmă cu două săptămâni am cerut Curții de Investigare să solicite înregistrările cu pricina de la Consiliul Local; cerera mea nu a fost încă procesată. Procesarea sa este însă una urgentă deoarece potrivit legislației spaniole imaginile înregistrate de astfel de camere trebuie șterse, dacă nu sunt solicitate de niciun judecător, în maxim o lună. Acesta este motivul pentru care, în urmă cu câteva zile, am cerut unei instanțe să le solicite; cerera mi-a fost însă respinsă, pe motiv că nu ține de competența instanței la momentul actual. Aceasta înseamnă că va trebui să introduc cererea din nou și din nou, riscând altfel să pierd aceste probe vitale pentru protejarea intereselor clientei mele.

Paralizia instanțelor are așadar consecințe incontestabile asupra dreptului la apărare. Probele pot dispărea sau își pot pierde din calitate. Și nu mă refer aici doar la înregistrări. Pe măsură ce timpul trece, martorii pot uita detalii percepute la momentul evenimentelor, ceea ce poate duce la pierderea credibilității sau a eficacității mărturiilor lor.

Cu siguranță, acumularea de cazuri cu care vom avea de face odată ce revenim la normal va provoca o întârziere și mai mare a procesării cazurilor decât cea cu care se confruntă deja, din păcate, sistemul judiciar spaniol, ceea ce va avea drept consecință o degradare consecventă a valorii corpului de probe.

3. Incertitudinea juridică

Cauza la care am făcut referire în secțiunea precedentă nu este imputabilă decretului stării de urgență. Acest al treilea motiv însă este; la biroul meu ajung tot mai mulți cetățeni pe care poliția dorește să-i sancționeze pe motive subiective și arbitrare, care nu sunt prevăzute prin lege, datorită confuziei uriașe care există atât în rândul cetățenilor, cât și a forțelor de ordine, cu privire la ce e de făcut.

Am primit, de exemplu, solicitări de la cetățeni care au fost opriți de poliție în drum spre muncă și li s-a solicitat să prezinte un certificat de la compania la care lucrează, care să confirme funcția pe care o ocupă și programul lor de lucru. Când au explicat că nu au un astfel de certificat, li s-au aplicat sancțiuni. Este cu siguranță de dorit să avem un astfel de certificat asupra noastră, însă legislația în vigoare la momentul de față în Spania nu impune o astfel de obligație.

Decretul Regal din 14 martie a instituit o interdicție generală de a ieși din cază, cu excepția anumitor cazuri excepționale (cum ar fi, printre altele, pentru a merge la muncă sau pentru a cumpăra alimente sau produse farmaceutice. Nu a fost însă impusă obligația de a avea un certificat de la angajator, astfel încât acesta nu poate fi solicitat de polițiști.

Acest Decret afirmă de asemenea că „la deplasarea în spațiile publice recomandările și obligațiile impuse de autoritățile medicale trebuie respectate”; acestea nu au fost însă determinate cu exactitate, iar noi nu avem obligația de a le cunoaște. Incertitudinea juridică va crește probabil și mai mult, alimentată fiind de lipsa unor protocoale concrete cu privire la starea de urgență, de răspândirea zvonurilor, de știrile false și de țepele de pe internet și de o stare generală de nervozitate. Nervozitatea care ma aduce la cel de al patrulea și ultimul meu punct.

4. Cultura pedepsei

În cele din urmă, aș dori să menționez cultura periculoasă a răzbunării și a pedepselor care înflorește în societatea spaniolă.

În urmă cu câteva zile circula în social media un video cu un tânăr care era arestat de poliție în Valladolid. Se pare că acesta se afla pe stradă fără vreun motiv anume, ceea ce denotă o lipsă de solidaritate din partea sa. Nu acesta este însă lucrul îngrijorător din video-ul cu pricina, ci ce s-a întâmplat după; tânărul a fost reținut, având o atitudine absolut pașnică; în continuare însă putem vedea cum un polițist îl plesnește de mai multe ori peste față, spunându-i că este nesimțit.

Comportamentul polițistului nu a fost criticat pe social media. Dimpotrivă. Majoritatea mesajelor au fost de genul „bine i-ai făcut”, „acestea sunt palmele pe care ar fi trebui să i le dea și părinții lui”, „așa se educă nesimțiții”, „dacă aș fi acolo, i-aș mai da două” și „există unii oameni care altfel nu înțeleg". Nimeni nu pare să constate că polițistul a comis un abuz; comportamentul acestuia este considerat a fi de dorit, pentru că este îndreptat împotriva unui „nesimțit”, un „iresponsabil” care „ne pune pe toți în pericol” și „nu ne respectă”.

Se generează astfel multă ură. În mijlocul pandemiei, societatea nu îl percepe pe cel care a încălcat legea ca pe un concetățean care a făcut o greșeală care trebuie corectată, ci ca pe un inamic, un subiect care trebuie neutralizat prin orice mijloace posibile. Iar acest lucru duce la excesele polițienești și judiciare, care amenință cu siguranță dreptul la apărare pentru că face pe toate lumea să uite că dreptul penal are totuși, ca scop final, reintegrarea socială a celor care nu au respectat legea.

Dreptul la apărare ne oferă oportunitatea de a ne apăra în fața instanțelor împotriva acuzațiilor aduse împotriva noastră, oferindu-ne garanții cu privire la egalitate și independență (atâta timp cât sunt respectate alte drepturi, cum ar fi protecția judiciară eficientă, imparțialitatea judiciară și prezumția de nevinovăție). Dacă apărarea a fost eficientă, sancțiunea va fi proporțională cu răul cauzat. Fără apărare nu există proces echitabil. Prin exercitarea acestui drept, nu apărăm doar o anumită persoană, ci apărăm simultan drepturile tuturor cetățenilor. Dacă vecinii noștri susțin însă excesele, încep să dispară garanțiile judiciare la care avem dreptul.

Să sperăm că această teamă, insecuritate și nervozitate este temporară. În caz contrar, ne îndreptăm către un autoritarism care poate ajunge să submineze toate drepturile sociale și procedurale pentru obținerea cărora s-a muncit atât de mult.

Acest articol a fost publicat inițial pe blogul Rights International Spania