Planul malefic al Conservatorilor din UK legat de legea privind drepturile omului

Conservatorii și-au dezvăluit planurile de a abroga Legea privind drepturile omului (Human Rights Act- HRA) și de a o înlocui cu o așa-numită „Lege britanică a drepturilor” (LBD). Propunerile acestora nu au nici un sens din punct de vedere legal sau politic și declară război Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO). Scopul lor final este cu siguranță acela de a părăsi Consiliul Europei și CEDO, ceea ce ar destabiliza și mai mult situația din Regatul Unit.

Conservatorii par a fi porniți să atace drepturile tuturor cetățenilor Marii Britanii și în special pe cele ale grupurilor minoritare vulnerabile și ale copiilor cu părinți care sunt în pericol de a fi deportați. Raportul publicat la sfârșitul Conferinței Partidului Conservator reprezintă cu siguranță o încercare de a face ca propunerile înaintate să nu fie supuse unui control de specialitate.

Dacă e să ne uităm cu mai multă atenție, iată ce propun de fapt conservatorii:

PROPUNERE: Abrogarea Legii din 1998 privind drepturile omului (Human Rights Act)

• HRA a avut efectul de a acorda mai multă influență suveranității britanice. Anterior acestei legi, cazurile împotriva Marii Britanii care ajungeau la Strasbourg nu trebuiau să treacă prin mâinile judecătorilor britanici. De când a fost adoptată legea, judecătorii britanici se pronunță asupra tutror spețelor care țin de domeniul drepturilor omului, influențând jurisprudența CEDO în acele cazuri care ajung până la Strasbourg. Abrogarea HRA și adoptarea unei LBD în care prevederile cu privire la drepturi vor fi modificate va avea drept consecință acordarea unei atenții sporite Marii Britanii din partea CEDO, ceea ce va face ca Strasbourg să arate, din nou, mai mult ca o Curte de prima instanță.
• Abrogarea HRA va afecta stabilitatea Regatului Unit. Partidul Național Scoțian a anunțat deja că nu e de acord cu abrogarea HRA, existând de asemenea și riscul creării de tensiuni în Irlanda de Nord. Noua LBD ar putea fi așadar nu o lege britanică, ci o Lege a Angliei și a Țării Galilor.
• HRA nu este „Legea privind drepturile omului a Partidului Muncitoresc”. HRA a fost adoptată pentru ca a avut o susținere puternică din partea tuturor partidelor, obțnând aprobare chiar și din partea liderilor conservatorilor. Iar a adopta o lege a drepturilor care e în mod evident partizană nu este o măsură care respectă tradiția conservatorilor.

PROPUNERE: Ruperea legăturilor formale care există între instanțele britanice și Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Instanțele britanice nu vor mai fi obligate să ia în considerare hotărârile de la Strasbourg. Curtea Supremă de Justiție va fi astfel cea care va avea ultimul cuvânt de zis, în materie de drepturile omului, în Marea Britanie

• Instanțele din Marea Britanie nu sunt obligate să decidă în conformitate cu hotărârile CEDO, trebuind doar să le „ia în considerare”. HRA nu a transformat CEDO, așa cum pretind unii, într-o instanță aptă să stabilească precedente judiciare. Judecătorii din Marea Britanie au subliniat acest lucru în nenumărate rânduri.
• Instanțele britanice emit frecvent hotărâri care contrazic CEDO, preferând să acorde prioritate legilor, tradițiilor și obiceiurilor din Marea Britanie.
• Propunere nu va acorda mai multă putere Curții Supreme. Aceasta are deja ultimul cuvânt în cazurile ce țin de domeniul drepturilor omului din Marea Britanie, iar, dacă rămânem parte a Convenției, cetățenii britanici vor putea în continuare să trimită plângeri la CEDO. Diluarea drepturilor stabilite în Convenție crește probabilitatea ca CEDO să decidă împotriva Regatului Unit.
• Conservatorii au adoptat poziții radical diferite pe această temă – atunci când a fost adoptat HRA, ei au propus o modificare a proiectului de lege, cerând introducerea unei prevederi care să precizeze că instanțele britanice „trebuie să respecte" deciziile CEDO; propunerea a fost respinsă de Parlament.

PROPUNERE: Să nu mai permitem CEDO să ceară Marii Britanii să își modifice legislația. Orice hotărâre împotriva Regatului Unit va fi tratată ca având statut „consultativ" și va trebui să fie aprobată de către Parlament înainte de a produce orice schimbare a cadrului legislativ.

• Curtea nu poate solicita Marii Britanii să își modifice legislația. Suveranitate parlamentară este intactă, acest lucru fiind clar dacă ne uităm la cum s-a decis a nu se implementa hotărârea cu privire la dreptul la vot în cazul deținuților. Guvernul britanic a ratificat Convenția, angajându-se să își respecte obligațiile internaționale și deciziile Curții.
• A acorda CEDO un statut „consultativ” coincide cu a se situa în conflict direct cu obligațiile internaționale și cu CEDO, reprezentând cel mai probabil o cale către ieșirea din Consiliul Europei.
• O astfel de atitudine ar face mult rău reputației Marii Britanii în cadrul comunității internaționale, cauzând diminuarea influenței acesteia, din punct de vedere politic și nu numai, la nivel european.
• Introducerea necesității obținerii unei „aprobări” de la Parlament pentru a putea implementa deciziile CEDO e o măsură periculoasă, demnă de un regim totalitar. De ce nu permitem Parlamentului să „aprobe” hotărârile Curții Supreme? De fapt, de ce mai menținem instanțele de judecată când am putea merge direct la Parlament să îi cerem să ne „aprobe” sau să ne „respingă” cazurile?
• Deși conservatorii pretind că a fost așa, Parlamentul nu a respins niciodată hotărârea CEDO cu privire la dreptul la vot al deținuților. În 2011, 256 de parlamentari au votat în legătură cu o moțiune ce ținea de dreptul la vot; trebuie însă să ne amintim că avem 650 de parlamentari. Pe lângă aceasta, un comitet parlamentar alcătuit din membri ai mai multor partied a recomandat, în decembrie 2013, ca dreptul la vot să fie acordat tuturor deținuților care execută pedepse cu închisoarea de până în 12 luni. De asemenea, comitetul a concluzionat că nu există argumente convingătoare ce țin de politica penală care să susțină pierderea drepturilor electorale.

PROPUNERE: Definirea mai clară a circumstanțelor în care ar trebui aplicată, în Marea Britanie, legislația cu privire la drepturile omului. Astfel, instanțele de judecată nu vor mai putea decide, în mod unilateral, extinderea domeniilor de aplicare a acestui tip de legislație către sfere noi ale vieții publice.

• Parlamentul a stabilit deja, chiar în HRA, circumstanțele în care se aplică legislația cu privire la drepturile omului. Drepturile garantate de Convenție trebuie să fie respectate de către instituțiile publice (cum ar fi poliția, asistenții sociali, departamentele guvernamentale etc), atunci când se intră în contact cu publicul. Nu instanțele sunt cele care extind aceste prevederi asupra unor noi domenii ale vieții publice.

PROPUNERE: Aplicarea legislației cu privirea la drepturile omului doar în cazurile cu adevărat grave, excluzând situațiile banale.

• Prin această declarație conservatorii ne spun că vor să șteargă anumite drepturi de pe lista care se aplică cetățenilor britanici.
• Este înfricosător să vedem că un partid politic, ai cărui membri sunt politicieni influenți, consideră că are dreptul să decidă când să ofere protecția garantată prin drepturile omului și când să o refuze.

PROPUNERE: Realizarea unui echilibru între drepturi și responsabilități. Persoanele care nu își îndeplinesc responsabilitățile pe care le au față de societate nu ar trebui să poată pretinde să le fie acordate, fără nici o condiție, anumite drepturi pe care să le poată invoca în fața instanțelor de judecată.

• Dreptul civil și penal cuprinde numeroase prevederi legate de responsabilitățile pe care le au cetățenii și în legătură cu a căror respectare statul poate interveni.
• HRA este una dintre putinele legi care permite oamenilor obișnuiți să tragă statul la răspundere pentru abuz, rele tratamente, neglijență etc .
• Garantarea respectării majorității drepturilor prevăzute în HRA este limitată în vederea respectării drepturilor celorlalți și a protejării intereselor generale ale societății.

PROPUNERE: Să ne asigurăm că cei care prezintă un risc pentru securitatea națională și cei care au intrat în mod illegal în Marea Britanie nu se pot folosi de drepturi discutabile pentru a-și preveni deportarea.

• Această propunere groaznică ar avea drept efect răpirea dreptului de a nu fi supus torturii și a dreptului la respectarea vieții de familie pentru cetățenii străini care se află în pericol de a fi deportați.
• Astfel de măsuri contrazic în mod clar prevederile Convenției, iar adoptarea lor ar însemna părăsirea instrumentului legal. Strasbourg a repetat de nenumărate ori că tortura nu este permisă în nici un caz și că aceasta nu poate fi aplicată nimănui, indifferent de naționalitate, rasă etc.
• O astfel de măsură ar afecta de asemenea și drepturile copiilor britanici ale căror interese nu vor mai fi luate în considerare atunci când instanțele vor decide asupra deportării unuia dintre părinții lor.

Cea mai bizară dintre misiuni

• Convenția a fost elaborată în 1950; în vremea aceea homosexualitatea era încă, în mare parte din Europa, ilegală; violul în cadrul căsătoriei, pedepsele corporale și discriminarea împotriva copiilor din flori erau încă legale; iar chestiuni precum Internetul, tratamentul in vitro, identificarea prin test ADN și numere uriașe de ființe umane traficate erau greu de imaginat. Dacă am aplica această Convenție așa cum era ea aplicată în anii 50, ne-am confrunta cu o stagnare în ceea ce privește respectarea drepturilor omului. Lucrurile nu stau însă așa. Convenția este interpretată pentru a acoperi în mod adecvat atât traficul de ființe umane, precum și sclavia modernă și pentru a interzice păstrarea mostrelor ADN care aparțin unor persoane nevinovate.
• În timp ce s-a ținut pasul cu schimbările din societate în interpretarea drepturilor civile prevăzute în Convenție, nu la fel s-a întâmplat cu deciziile ce țin de politicile sociale și economice.
• Conservatorii susțin că hotărârea cu privire la dreptul la vot al deținuților reprezintă o „misiune bizară”. De fapt însă, Marea Britanie a semnat și ratificat articolul 3 din Primul Protocol (dreptul la alegeri libere) în 1952, Protocolul intrând în vigoare în Marea Britanie în 1954. Dreptul de vot este un drept civil fundamental, nu o „politică socială", așa cum au pretins, fără success, conservatorii.