HBO a difuzat recent The Man în High Castle, o producție inspirată de un roman al lui Philip K. Dick, în care acesta prezintă o lume în care istoria a fost puțin altfel: în care naziștii au câștigat cel de-al doilea război mondial și au reușit să ocupe părți din Europa și din SUA. Protagoniștii romanului trăiesc în permanență cu sentimentul că, undeva de-a lungul evenimentelor istorice, s-a întâmplat ceva ce nu trebuia să se întâmple.
Aceștia urmăresc scindarea dintre realitatea lor paralelă și cursul evenimentelor istorie care s-au întâmplat în realitate și ajung în anul 1933, la momentul asasinării președintelui Roosevelt, care a avut drept urmarea continuarea Marii Crize Economice (the Great Depression) și a izolaționismului SUA. Protagoniștii găsesc astfel un film documentar misterios care îi ajută să realizeze că există și o altă realitate, în care naziștii au pierdut războiul și oamenii trăiesc în democrație și libertate.
Ce e în neregulă cu realitatea?
Citind știrile de zi cu zi, nu mă pot abține de la a avea sentimente similare. Ceva e în neregulă cu realitatea în care trăim. Ceva pare să se fi întâmplat care să ne devieze de la calea pe care trebuia să o urmăm. Există oare undeva o altă Europă care să fi ales să se îndrepte către o uniune mai puternică, cu mai puțină austeritate și mai multă coeziune socială și economică, cu o mai mare deschidere și mai multă solidaritate?
În această altă Europă liderii statelor europene au răspuns la criza financiară altfel decât liderii pe care îi cunoaștem. Aceștia ar fi păstrat criza sub control, fără să aplice doctrina austerității. Aceștia ar fi reușit să îmblânzească anxietatea popoarelor lor, evitând astfel acest crescendo al euroscepticismului populist.
Să rămână sau să plece? Într-o Europă condusă de lideri puternici nu s-ar vorbi despre Brexit. (REUTERS / Dylan Martinez)
În această realitate alternativă Marea Britanie nu s-ar gândi la „Brexit" și nu s-ar confrunta cu o nouă eră a izolaționismului. Europa de Sud nu ar fi paralizată de măsurile de austeritate care îi sunt acum impuse de țări mai bogate, ci ar beneficia de intervenții îndrăznețe, așa cum a fost Planul Marshall.
Politicieni ca Viktor Orban, Robert Fico și Jaroslav Kaczynski, cu agendele lor din ce în ce mai autoritare și xenofobe, nu ar domina partea de est a UE. Spațiul Schengen nu ar fi amenințat de colaps; iar diferențele dintre statele periferice și cele aflate în centru nu ar mai părea atât de imposibil de depășit.
În această altă Europă s-ar investi mai mult în inovația din domeniul social și din domeniul sănătății și mai puțin în modalități represive de aplicare a legii. Inamicul numărul unu acolo ar fi inegalitatea, nu imigranții.
Ce s-ar fi întâmplat acolo cu criza migrației? Ei bine, într-o Europă puternică și unită, care ar fi beneficiat de un ajutor al unui Guvern SUA mai intransigent, criza din Siria și expansionismul Rusiei ar fi putut fi prevenite. Confruntată cu un val de imigranți care oricum ar fi venit, aceasta s-ar fi comportat diferit: ar fi oferit mai mult sprijin agențiilor ONU pentru ca acestea să mențină condiții umane în taberele de refugiați din afara Europei, ar fi găsit o soluție consensuală cu privire la împărțirea între statele membre a greutăților cauzate de venirea unui număr mare de refugiați și, în general, ar fi oferit mai mult sprijin și ar fi acționat mai puțin împinsă de frică.
Într-o Europă alternativă, inamicul nostru numărul unu ar fi fost inegalitatea, nu imigranții. (REUTERS/Michalis Karagiannis)
Viitorul pe care ni-l dorim
Este puțin probabilă modificare cursului întregii istorii ca urmare a unui singur eveniment, cum ar fi asasinarea unui președinte. Istoria nu este un lanț de evenimente care se determină unul pe altul; viitorul depinde de modul în care oamenii văd viitorul. Problema este că prea mulți oameni și-au pierdut viziunea unei Europe destinată a aduce mai multă libertate și bunăstare în viața noastră - și au acceptat o altă viziune, cea a statului-națiune puternic, care ne protejează de amenințările lumii din afară.
Iar această viziune a trimis Uniunea Europeană în afară, ca parte a acestei lumi exterioare ostile, condusă printr-un sistem slab și corupt de un grup de birocrați care nu au nici o legitimitate democratică.
Există oare însă, într-o realitate alternativă, o altă Europă? Nu contează. Ceea ce contează cu adevărat este dacă noi, europenii, putem crede că aceasta ar putea exista. Dacă putem, atunci această viziune are un viitor.