Tech & Rights

Interceptarea convorbirilor telefonice alte jurnaliștilor- un mijloc eficient pentru limitarea libertății de exprimare

Recentul scandal legat de ascultarea telefoanelor a 17 jurnaliști din Lituania ridică întrebări cu privire la atenția pe care o acordă organele legii standardelor privind drepturile omului (inclusiv celor privind libertatea de exprimare).

by Human Rights Monitoring Institute

„Jurnaliștii…joacă un rol extrem de important pentru respectarea principiilor democratice, contribuind la asigurarea transparenței și responsabilității în gestionarea afacerilor publice și a altor chestiuni de interes public”, a declarat Navi Pillay, Înaltul Comisar al ONU pentru Drepturile Omului, la conferința organizată de către Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), între 3 și 4 iulie 2014. Jurnaliștii sunt deseori ținta atacurilor asupra drepturilor omului tocmai datorită acestui rol important pe care îl joacă în societate.

Din nefericire, libertatea presei este limitată în numeroase moduri în statele membre OSCE - de la torturarea jurnaliștilor în închisorile din Belarus la legislația restrictivă cu privire la blogging din Rusia.

În nici unul dintre statele membre nu mai este însă nevoie de aruncarea jurnaliștilor după gratii pentru a le limita libertatea de exprimare- tehnologiile avansate sunt utilizate din ce în ce mai mult tocmai în acest scop. „Interceptarea convorbirilor telefonice ale jurnaliștilor este una dintre cele mai eficiente modalități de descurajare a exercitării libertății de exprimare”, a declarat Monroe Pret, Profesor de Studii de Comunicare la Universitatea din Pennsylvania, în discuția pe care a avut-o cu Institutul de Monitorizare a Drepturilor Omului (HRMI).

Interceptarea convorbirilor telefonice ale jurnaliștilor ca un mijloc de limitare a libertății de exprimare

În iunie 2014 a ieșit la iveală faptul că, în timpul unei anchete penale, serviciile secrete lituaniene au înregistrat convorbirile telefonice a 17 jurnaliști de la Serviciul Baltic de Știri (BNS).

A fost deci vorba despre o supraveghere în masă a jurnaliștilor. Acest caz ridică numeroase întrebări: se acordă oare atenție, chiar și în cea mai mică măsură, statutului special al jurnaliștilor și al persoanelor de la care aceștia își obțin informațiile? Se poate spune oare că organele legii recurg la măsuri coercitive secrete doar în cazuri extreme? Exercită oare instanțele judecătorești un control procedural eficient? Își propun oare acestea să asigure respectarea standardelor de protecție a drepturilor omului?

Răspunsurile la aceste întrebări au fost oferite, cel puțin parțial, de reacția la acest scandal a persoanelor care au permis și au participat efectiv în supravegherea jurnaliștilor.

Caracteristicile jurnalismului și protecția surselor jurnalistice

Procurorul care s-a ocupat de ancheta penală în cauză a declarat că „[...] după începerea anchetei, au fost selectate persoane care ar fi putut să primească informații relevantă pentru aceasta- a fost vorba mai exact despre 17 persoane care erau angajați ai BNS, sau aveau alte conexiuni cu BNS. [...] dacă lista ar fi inclus 17 procurori, am fi acționat le fel, interceptând convorbirile telefonice a 17 procurori. Aș dori să subliniez faptul că aplicarea de măsuri procedurale coercitive nu are nimic de a face cu profesia persoanelor în cauză”.

Dacă avem însă în vedere standardele de protecția a drepturilor omului, trebuie să remarcăm că profesia persoanelor în cauză joacă un rol extrem de important.

De fapt, dacă privim din perspectiva drepturilor omului, diferența dintre profesii este esențială. Cu mai mult de 18 ani în urmă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a decis, în cazul Goodwin v. Regatul Unit, că „asigurarea protecției surselor jurnalistice este una din condițiile de bază pentru exercitarea libertății presei”, condiție care poate fi limitată doar în circumstanțe excepționale. Curtea a explicat, în același caz, și de ce au acestea un statut special: fără o astfel de protecție, sursele jurnalistice ar putea fi descurajate de la a ajuta presa în informarea publicului cu privire la chestiuni de interes public. Aceasta ar împiedica presa să își îndeplinească cea mai importantă funcție, și anume aceea de a furniza informații exacte, pe care publicul să se poată baza.

Așadar, atât în cazul de față, cât și în ceea ce privește jurnalismul în general, nu se poate ignora rolul extrem de important pe care cei ce au această profesie îl joacă în protejarea democrației. Tocmai de aceea, ori de câte ori organele legii încearcă să limiteze libertatea presei, CEDO le aduce aminte despre cât de importantă este protejarea surselor jurnalistice (a se vedea, spre exemplu, cazul Sanoma Uitgevers BV c. Olandei).

Instanțele judecătorești din Lituania sunt reticente în a lua în considerare standardele cu privire la drepturile omului

Din păcate, argumentele și cerințele CEDO sunt uneori ignorate nu doar de polițiști și alte organe de urmărire penală, ci și de judecătorii din Lituania – judecători care sunt obligați să acționeze în conformitate cu deciziile CEDO. Atunci când i-a fost cerut să comenteze asupra deciziei sale, judecătoarea care a sancționat interceptarea convorbirilor telefonice în afara orelor de lucru a spus că „legea nu conține nici o excepție care să interzică aplicarea unor astfel de măsuri în cazul jurnaliștilor”. Ea a adăugat că „acțiunile procedurale întreprinse în afara orelor de lucru nu sunt extrem de complicate și nu necesită abilități speciale sau pregătire”.

Judecătoarea nu greșește în totalitate: Codul Penal nu conține instrucțiuni precise pentru determinarea persoanelor ale căror convorbiri pot fi ascultate, și nici împrejurările speciale în care aceasta se poate face (singura excepție prevăzută este interzicerea ascultării conversațiilor dintre suspecți și avocații acestora).

Pe de o parte, acest lucru poate fi văzut ca o deficiență a legii, lege care are puține prevederi exprese cu privire la protecția surselor jurnalistice, limitându-se la a permite jurnaliștilor să nu-și dezvăluie sursele atunci când trebuie să depună dovezi. În același timp însă, jurnaliștii nu mai primesc nici un fel de protecție suplimentară atunci când se iau alte măsuri procedurale care au drept efect dezvăluirea acestor surse, cum ar fi confiscarea de documente sau de active, percheziții ale sediilor sau supravegherea secretă prin interceptarea convorbirilor telefonice. Ca atare, aceasta este o deficiență care poate și ar trebui să fie eliminată.

Pe de altă parte însă, faptul că legea nu este atotcuprinzătoare rămâne o scuză lamentabilă: nici o lege nu poate să reglementeze în detaliu orice situație imaginabilă; tocmai acesta este motivul pentru care judecătorii au libertatea de a lua decizii având în vedere toate circumstanțele cazurilor – iar în deliberările lor aceștia nu pot exclude standardele internaționale privind drepturile omului, așa cum au fost ele stabilite de către CEDO.

Opinia judecătoarei, aceia conform căreia luarea unei decizii cu privire la utilizarea de măsuri coercitive de către organele legii nu ar fi o chestiune complicată, este una îngrijorătoare. Atunci când se deliberează asupra restrângerii unor drepturi fundamentale ale omului, având în vedere necesitatea de a asigura siguranța publică, nici o decizie nu este simplă și nici nu se poate lua ușorș nici o decizie nu poate fi motivată pur și simplu prin faptul că respectiva acțiune nu este interzisă, în mod expres, de către vreo lege. Ceea ce este scris într-o lege - sau ceea ce este omis din aceasta – nu poate constitui singurul temei al luării unei decizii de către un judecător, mai ales atunci când judecătorul este responsabil să asigure protecția cetățenilor și a societății împotriva abuzurilor statului.

Acest articol a fost scris de către Karolis Liutkevičius, expert juridic al HRMI, și publicat în Delfi.lt, un portal de știri.