Acest articol face parte din seria #MeAndMyRights, serie care ne explică ce este Carta Drepturilor Fundamentale. Articolul de față descrie diferitele modalități în care poate fi utilizată Carta de către cetățeni.
Fiecare dintre noi poate să facă uz de Cartă în mai multe moduri. Exstă în primul rând posibilitatea de a depune o plângere ori de câte ori considerăm că UE a încălcat Carta sau că un stat membru al UE a încălcat drepturile omului în cadrul implementării dreptului european.
Depunerea unei plângeri
În funcție de normele țării dumneavoastră (și de cât de scump sau rapid este procesul determinat de Guvern prin care cetățenii se pot adresa judecătorilor), s-ar putea să aveți posibilitatea de a vă adresa unei instanțe de la nivel național. Această instanță va putea constata direct ca a existat o încălcare a Cartei sau va putea decide să întrerupă cazul și să ceară Curții de Justiție a UE să îl analizeze.
Cetățenii pot de asemenea să încerce să informeze Comisia Europeană, care va avea discreția de a alege dacă sa analizeze sau nu plângerea în cauză. Acest mecanism este însă în general unul în care cetățenii nu pot să își pună foarte multe speranțe. Deși Comisia are responsabilitatea de a se asigura că statele membre respectă legislația UE, aceasta a fost până acum relativ timidă în a se folosi de această putere pentru a proteja drepturile omului.
Alte organisme cărora ne putem adresa sunt Ombudsmanul European, care se ocupă de plângerile depuse împotriva Uniunii Europene și Parlamentul European, al cărui Comitet pentru petiții se ocupă de plângerile depuse împotriva statelor membre.
Guvernul meu a comis o încălcare flagrantă a drepturilor omului, cum ar fi:
- Concedierea a jumătate dintre judecătorii Curții Supreme;
- Interzicerea protestelor;
- Înecarea tuturor puilor de pisică;
- Predarea tuturor posturilor de televiziune și radio oligarhilor care susțin Guvernul.
De ce nu intervine UE în nici un fel?
UE nu a are reputația de a lua foarte multe măsuri atunci când sunt încălcate drepturile omului în statele membre. De obicei Uniunea este mai dispusă să țină prelegeri statelor din alte părți ale lumii cu privire la modul în care acestea se ocupă de protecția drepturilor omului, mai ales atunci când astfel de prelegeri nu pot să aibă nici un impact asupra relațiilor comerciale ale UE. De asemenea, Uniunea nu va permite statelor să devină membre UE decât dacă au trecut o serie de teste din domeniul drepturilor omului.
Odată însă ce o țară devine stat membru, tot ce trebuie aceasta să facă este să respecte legislația UE. Și, deși Tratatul privind Uniunea Europeană spune că UE are la bază valorile democrației, statului de drept și drepturilor omului, această prevedere nu constituie lege.Este de fapt doar o declarație în legătură cu care UE și unele state membre ar dori să existe un sâmbure de adevăr.
UE a introdus o serie de drepturi ale omului în legislația UE. Există, spre exemplu, legi UE care interzic discriminarea și infracțiunile comise pe criterii de ură, legi care îi protejează pe solicitanții de azil, legi privind protecția datelor cu caracter personal, legi privin drepturile victimelor infracțiunilor și legi privind drepturile inculpaților în cadrul procedurilor penale.
Cercul vicios al rușinii
Cu toate acestea, chiar și atunci când există dovezi clare care ne arată că statele membre încalcă aceste prevederi, cazurile în care Comisia Europeană a decis să aducă statele în fața instanțelor de judecată sunt puține. Ciudat este că, în general, Comisia nu ezită deloc să aducă statele în fața judecătorilor atunci când este vorba despre încălcarea normelor cu privire la comerț și la libera concurență.
Se pare însă că statelor membre le este foarte rușine atunci când sunt acuzate că ar fi încălcat drepturile omului. Iar Comisiei îi este rușine să facă de rușine statele membre.
Teoretic, comisarii europeni ar trebui să fie independenți de Guvernele din care fac parte, aceștia depunând, atunci când își primesc mandatul, un jurământ cu privire la respectarea valorilor UE. În general însă comisarii sunt reticenți în a vota în favoarea luării de măsuri de către Comisie împotriva statului din care provin. La urma urmei, o persoană este comisar, de obicei, pentru o perioadă care durează între 5 și 10 ani. Iar comisarii trebuie să se gândească și la cariera politică pe care o vor avea atunci când părăsesc bula de la Bruxelles și se întorc în statul din care provin.
Există însă speranțe că în viitor totul se va schimba. În ultimii doi ani Comisia pare să fi devenit mai curajoasă. Aceasta a inițiat o serie de proceduri legale împotriva Republicii Cehe (în 2014) și a Slovaciei (în 2015) cu privire la segregarea elevilor romi în cadrul sistemului de învățământ. În decembrie 2015 a inițiat o acțiune în justiție împotriva Ungariei pentru încălcarea flagrantă a legislației în materie de azil, iar în ianuarie 2016 a deschis o anchetă împotriva reformelor legislative îngrijorătoare din Polonia cu privire la Tribunalul Constituțional și la independența mediei publice.