Decizia Curții reprezintă continuarea unei hotărâri pronunțate în urmă cu 13 ani, pe baza unei cereri interstatale depuse de Cipru. Curtea a decis, pentru prima dată, ca o sumă să fie plătită cu titlu compensatoriu în temeiul articolului 41 din Convenție.
Ciprul a fost divizat ca urmare a unei operațiunii militare turcești din iulie-august 1974. Partea de nord a insulei a devenit Republica Turcă a Ciprului de Nord (RTCN), în noiembrie 1983, și a adoptat propria sa constituție în mai 1985. Ciprul a considerat că noul stat s-a născut în mod ilegal, cu încălcarea normelor de drept internațional, comunitatea internațională condamnând și ea crearea RTCN. Turcia însă a susținut că nu poate fi considerată responsabilă pentru acțiunile întreprinse de independenta RTCN. În plângerea depusă la CEDO Cipru a acuzat Turcia de încălcarea articolului 1 (respectarea drepturilor omului), precum și a multor altor articole ale Convenției cu privire la Drepturile Omului, inclusiv a articolului 2 (dreptul la viață), a articolului 3 (interzicerea torturii), și a articolului 5 (dreptul la libertate și siguranță personală), în mai multe moduri: dispariția unor greci ciprioți și a familiilor acestora; probleme cu respectarea proprietății private ale persoanelor strămutate; condițiile de viață ale ciprioților greci din Karpas; situația turcilor ciprioți care s-au opus formării RTCN; și condițiile de viață ale comunității rome.
În hotărârea Marii Camere din 10 mai 2001, Curtea a recunoscut încălcarea articolelor 3, 5 și 8 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul Convenției (dreptul la proprietate). Acesta din urmă a fost un rezultat al pierderii accesului ciprioților greci la terenurile din partea de nord a insulei, care s-a produs ca urmare a operațiunii militare din 1974, a divizării Ciprului și a acțiunilor autorităților RTCN. Curtea a hotărât atunci că aspectele cu privire la compensare vor fi decise în timpul unei sesiuni ulterioare. În timp ce informa ambele guverne despre hotărâre în anul 1999, judecătorii de la Strasburg le-au cerut în mod explicit ambelor state să nu depună nici o cerere de despăgubire în temeiul articolului 41, soluționând doar partea de fond. Curtea nu a specificat părților care ar fi data la care ar putea introduce astfel de cereri. Conform reglementărilor Curții, o cerere pentru despăgubiri ar trebui să fie stabilită ca răspuns la anunțarea unui caz; în cazul în care această procedură nu este respectată, dreptul de a cere despăgubiri se pierde.
În timpUL examinării problemei acordării de despăgubiri, Curtea a trebuit să decidă dacă - în ciuda lipsei unor date explicit precizate - faptul că guvernul cipriot nu a introdus o cerere pentru despăgubiri până la 11 martie 2010 a făcut ca dreptul la acestea să dispară. Ambele guverne ar fi putut să creadă că problema despăgubirilor depindea de evoluțiile ulterioare. Guvernul cipriot nu a spus niciodată, în mod explicit sau în alt mod, că renunță la cererea sa de despăgubire. În aceste condiții, poziția guvernului turc a fost că o examinare a cererii guvernului cipriot la o dată amânată nu ar fi dăunătoare intereselor sale de drept.
Guvernul turc știa că această problemă va fi abordată la un moment dat, și acum a venit momentul pronunțării acestei decizii. Curtea a acordat 30 de milioane de euro Ciprului drept compensație pentru daunele suferite de oamenii dispăruți și membrii lor de familie, și 60 de milioane de euro cu titlu de despăgubiri pentru suferințele locuitorilor din Karpas. Banii urmează să fie împărții între cele 1456 de victime menționate în verdict. Curtea a precizat că executarea hotărârii va fi supravegheată de către Comitetul de Miniștri.
Guvernul cipriot a cerut Curții o hotărâre declarativă, care să susțină că în conformitate cu hotărârea din 2001, Turcia este obligată să înceteze orice acțiuni care interzic sau împiedică grecii ciprioți să profite de drepturile lor de proprietate în partea de nord a Ciprului. Curtea nu a fost de acord cu această solicitare, subliniind că, în temeiul articolului 46 al Convenției, statele au fost de acord să urmeze hotărârile finale în fiecare caz în parte. Îndeplinirea acestei obligații rămâne sub supravegherea Comitetului de Miniștri.