Existența drepturilor deținuților a fost mult timp subiect de dezbatere. Multe persoane - și guverne - cred că aceste „drepturi” sunt de fapt privilegii care se pot pierde atunci când oamenii încalcă legea. Noi însă nu împărtășim această opinie, și alături de noi stau multe organizații ale societății civile care activează în domeniul drepturilor omului, precum și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a decis în Velev v. Bulgaria că cei deținuți nu pot fi lipsiți de drepturi, drepturi care nu pot fi limitate în mod arbitrar și nejustificat.
Reclamantul din acest caz, Velyo Velev, a fost închis în Centrul de Detenție Zagora Stara timp de 29 luni, din noiembrie 2004 până în aprilie 2007, fiind acuzat de posesie de armă ilegală. Nefiind prima lui infracțiune, a fost considerat „recidivist”. El a cerut să i se permită să ia parte la activități de educație, ceea ce i-ar fi permis să își finalizeze studiile de învățământ secundar. Cererea aceasta a fost respinsă de către autorități, decizia lor fiind confirmată printr-o hotărâre a Curții Administrative Supreme din Bulgaria. Unul dintre motivele invocate pentru a refuza cererea a fost acela că statul are prerogativa de a limita drepturile deținuților - în acest caz, dreptul domnului Velev la educație.
Niciunul dintre argumentele prezentate de către stat nu au convins însă CEDO. Conform unuia dintre acestea, accesul domnului Velev la educație a fost refuzat deoarece acesta ar fi venit în contact cu „non-recidiviști”, asupra cărora ar fi putut exercita o influență negativă. Acest argument a fost respins de către Curte, care a declarat că nu există temei pentru astfel de preocupări, menționând că statul nu a reușit să furnizeze nici un fel de date statistice care să justifice limitarea accesului unei persoane la educație. Celălalt argument principal al statului a fost acela că domnul Velev va fi transferat la o închisoare pentru recidiviști după ce își va primi sentința finală și, prin urmare, nu ar trebui să se integreze la Stara Zagora mai mult decât este necesar. Curtea nu a fost de acord, considerând că Bulgaria a comis o eroare când l-a clasificat pe reclamant ca fiind recidivist pentru că acesta nu fusese condamnat încă pentru port de armă ilegală.
Curtea i-a acordat domnului Velev daune în valoare totală de 2.000 de euro și a decis că nu a existat nici un motiv pentru a-i limita acestuia dreptul la educație. Mai mult decât atât, Curtea a declarat că singura reglementare națională care ar fi trebuit să fie aplicată în cazul domnului Velev era aceea care obligă centrele de detenție să încurajeze deținuții să participe la activități de educație.
Curtea a subliniat de asemenea că statele semnatare ale articolului 2 din Protocolul Adițional nr. 1 al Convenției nu sunt obligate să ofere deținuților activități educative în cazul în care aceasta ar implica dificultăți din punct de vedere material sau, luând în considerare resursele centrului, ar fi imposibil de oferit. Însă o instituție care are deja materialele necesare nu poate refuza deținuților accesul la acestea fără justificare. Curtea a reamintit statului și despre Normele Europene pentru Penitenciare ale Consiliului Europei, care prevăd că „Fiecare centru de detenție își propune să ofere tuturor deținuților acces la programe de educație de calitate, care - luând în considerare ambițiile individuale ale deținuților – să fie capabile să răspundă nevoilor lor”.
Acest caz ne reamintește că dreptul la educație este un subiect controversat în multe alte state ale UE. În loc să fie perceput ca un drept de bază, acesta este adesea văzut de către autorități ca o recompensă sau un privilegiu.
Acest articolul a apărut pentru prima oară în "Prawnik," un apendice la Dziennik Gazeta Prawna.