În primăvara acestui an, Évei i s-a spus că trebuie să se mute din centrul rezidențial din localitatea maghiară Taktamákony. Personalul de la un centru asemănător din Harmathegy i-a spus că au un loc liber pentru ea. În drum spre noua locuință însă aceasta s-a îmbolnăvit și a fost dusă cu ambulanța la un spital din apropiere. Spitalul respective era supraaglomerat, așa că ea a fost internată la secția de psihiatrie.
Cât pe ce să își petreacă restul vieții într-un spital
Aceasta este o poveste adevarată. Doar numele celor implicați și ale locurilor descrise au fost schimbate.
Évei i s-a interzis să părăsească secția de psihiatrie a spitalului. În prima lună i s-a permis să participe la slujbele de duminică, însă după patru săptămâni i-a fost răpită chiar și această ultimă fărâmă de libertate. Femeia a încercat să le explice tuturor, în mod repetat, că nu era un pacient cu un diagnostic psihiatric și că voia să plece din secția respectivă. Personalul din centrul rezidențial din Taktamákony nu îi pusese niciodată un diagnostic care să ateste vreo dizabilitate mintală, un astfel de diagnostic nefiind pus nici după sosirea acesteia la spital.
Deși își petrecuse aproape toată viața în centre speciale, precum cămine pentru bătrâni și instituții pentru persoanele cu dizabilități, aceasta nu se datorase vreunei dizabilități mintale, ci imposibilității Evei de a depăși experiența traumatizantă de a trăi într-o familie cu probleme și de a avea o situație socială dificilă. Pentru doi ani ea a reușit să își găsească un partener, cu care s-a căsătorit și cu care a locuit într-un apartament privat. După ce a divorțat însă s-a reîntors într-un centru rezidențial. Angajații spitalului știau că ea nu mai fusese internată niciodată într-un spital de psihiatrie și că nu mai luase niciodată medicamente prin care să se trateze vreo boală psihică.
Până atunci.
Ei i-au pus un diagnostic, spunându-i că suferă de tulburare afectivă bipolară și demență minoră. I-au fost prescrise Rexetin, Setonin, Lamolep și Frontin, spunându-i-se că trebuie să le ia zilnic. În afară de aceste medicamente nu i s-a mai oferit nici o altă formă de terapie, în afară de rarele vizite ale unui medic. După o perioadă, angajații spitalului au încercat, fără succes, să îi găsească un loc într-un centru rezidențial. Au continuat însă să îi administreze medicamente și nu i-au permis să părăsească spitalul. În timp ce aceasta a ajutat-o pe femeie în sensul că nu a ajuns să locuiască pe străzi, a și făcut-o să sufere cumplit pentru că, fiind convinsă că nu avea nici o problemă de sănătate, aceasta simțea că era ținută prizonieră, fiind obligată, fără nici un motiv, să rămână în spital. Pe lângă acestea, era vorba despre un spital faimos pentru angajații săi severi și duri, care își leagă, din când în când, pacienții de pat.
Cum s-a implicat ULCU
În jurul acestei perioade una dintre prietenele Évei, Irma, a sunat la Uniunea pentru Libertăți Civile din Ungaria (ULCU). Ea ne-a explicat situația, spunându-ne că trebuie să facem ceva pentru Éva, care era captivă, fiind ținută, împotriva voinței ei și fără nici un motiv, în secția de psihiarie a unui spital.
În următoarele două zile am sunat de mai multe ori la departamentul de psihiatrie al spitalului, sperând să obținem mai multe informații. Totul fără nici un rezultat. Nu ni s-a răspuns nici la fax , iar nici unul dintre doctori nu părea să aibă vreo adresă de e-mail. În a treia zi însă totul s-a schimbat. Am reușit să vorbim direct cu Éva, care ne-a explicat situația ei; am reușit apoi să vorbim și cu reprezentanții spitalului. Ni s-a spus că Éva poate pleca oricând, cu condiția ca avocatul ei să fie cel care vina să o ia de la spital.
Un raport final absurd
Am reușit să ne întâlnim în sfârșit cu doctorul Évei când ne-am dus să o luăm de la spital. Potrivit raportului final al acestuia, venisem să luăm o persoană periculoasă, cu diagnostic psihiatric, care obișnuia să își ascundă sub pernă un cuțit. Doctorul ne-a spus însă și că era conștient de faptul că Éva nu avea nevoie să rămână la spital pentru că nu avea probleme psihiceș a adăugat că o ținuseră acolo pentru că voiau să îi găsească, înainte de a o lăsa să plece, o locuință.
Acesta a fost și motivul pentru care a decis să nu ne împiedice să încercăm să o luăm de acolo. Ne-a explicat că nu putuse să o ajute cu nimic înainte și că voia să îi găsească o locuință, un proces care putea dura până la trei ani. Nu părea să îl preocupe în nici un fel faptul că ținuse captivă o persoană căreia îi încălcase drepturile.
Înapoi pe picioarele ei
Înainte de a pleca de la spital ni s-au dat rețete pentru medicamentele menționate mai sus. În drum spre ieșire i-am spus Évei că vom opri la o farmacie pentru a le cumpăra. Răspunsul ei ne-a surprins: nu era nevoie, pentru că ea oricum scuipase în toaletă toate pastilele care îi fuseseră date.
Ne-a fost greu să o credem, fiindu-ne teamă și că dacă a laut medicamente pentru o perioadă atât de lungă, oprirea bruscă a acestora ar putea avea efecte secundare severe. Așa că am monitorizat situația ei o perioadă, sunând-o în fiecare zi și vorbind și cu Irma. Nu au existat însă nici un fel de simptome ale unui posibil sevraj.
Éva trăiește acum într-un oraș mare; am reușit să îi găsim cazare la una dintre rudele sale îndepărtate. Ea continuă însă să încerce să își găsească un loc în cadrul serviciilor sociale, la un cămin pentru bătrâni sau la o instituție pentru persoanele cu dizabilități, acolo unde ar avea șanse să își găsească un loc de muncă și unde nu ar fi obligată să ia medicamente.